Eu, uneori, impart lumea dupa "Seinfeld". In functie de asta, omenirea se desparte iremediabil in seinfeldieni si restul. De regula, nu prea am ce vorbi cu aceia care se uita la seinfeldieni ca la niste dubiosi care chitaie de ris in fotolii, hlizindu-se la niste ciudati fara nici un Dumnezeu. Si cind aud "Ce gasesti dom’le de ris in prostia aia?" imi vine sa ies din conversatie si sa trintesc usa. E a treia sau a patra oara cind se termina, de data asta pe PRO Cinema, si e ca si cum m-as mai fi lasat inca o data de fumat. A nu stiu cita oara.

Ce-o sa ma fac eu acum fara Jerry, Elaine, Kramer, George (mai ales el) si, desigur, Neeewwman? Intelegeti, fireste, ca, spunindu-va asta, marturisesc ca "Seinfeld" mi-a devenit un fel de viciu, o dependenta hazlie. Imi place sa revad a nu stiu cita oara faza cu blugii prea strimti, faza cu maimuta la Zoo, faza cu studioul gasit de Kramer la gunoi si adus in casa, pe aceea cu scuipatul regizat dupa tot tipicul atentatului asupra lui Kennedy si cite altele. Oare de ce ne place noua, seinfeldienilor, acest serial ciudat in care, vorba autorului, nu se intimpla nimic? De fapt, si-aici o sa ziceti ca tradez cauza nimicului, eu cred ca in "Seinfeld" se intimpla totul.

Tot ce mai conteaza in aceasta lume aberant de ipocrita in care a spune unei gagici ca are nasul mare e un delict de opinie, iar a sugera cuiva ca dispune de silicoane declanseaza o drama similara prin intensitate doar cu sinuciderea unei pisici. "Seinfeld" este, la televizor, cel mai mare exercitiu de autoironie pe care si l-a permis omenirea medie si civilizata, iar dincolo de el e doar nimicul sobru si ipocrit al egoistului incapabil sa iasa din sine pentru a ride de propria-i minciuna.