Daca tot traim cu el in casa si il privim cu mai multa atentie decit ne privim parintii in ochi atunci cind ni se pling de reumatism, a venit vremea sa-l incadram in reteaua relatiilor de rudenie. Televizorul face, cumva, parte din familie.

Televizorul si psihoterapia

Daca incapi pe mina unui psihiatru sau a unui psihoterapeut care n-a gasit in biblioteca facultatii alte lucrari mai pline de miez decit ale lui Freud, iar asta nu-i usor deloc, vei afla ca toate cusururile vietii tale se trag dintr-o copilarie in care vreun parinte lipsea prea mult de acasa ori se ratoia prea des la tine. De cind casele lumii s-au umplut de televizoare, teoriile s-au mai incilcit un pic. Trebuie facut raportul corect intre absenta parintilor si timpul pe care odraslele l-au petrecut singure in fata micului ecran.

Amintiri din tubul catodic

56% din copiii americani au in camera lor propriul televizor. 54% din copiii cu virste cuprinse intre patru si sapte ani declara, atunci cind sint intrebati, ca prefera sa-si petreaca timpul in fata televizorului decit in compania parintilor lor. Copiii crescuti in lumina tubului catodic vor trebui sa-si aminteasca, peste ani, cind vor sta tolaniti si nefericiti pe canapeaua de piele a psihoterapeutului, si ce fel de emisiuni urmareau cind ii abandonau parintii in fata televizorului. Emisiuni burdusite cu scene violente, filme cu prea mult sex sau calupuri lungi de reclame care te indeamna sa maninci necontrolat…

Al treilea parinte

Citeste si:

Ca sa fie in pas cu timpurile, psihiatra americana Graciela Peyru, profesor al Universitatii din Kansas, si-a publicat concluziile desprinse dintr-o suita de studii si a scris, negru pe alb, in cartea sa "Tati, pot sa ma uit la televizor?" ca televiziunea functioneaza deja ca un al treilea parinte. Carentele afective sau absenta mamei, a tatalui sau a amindurora pot fi suplinite de prezenta in camera copilului a televizorului.

Pentru a exemplifica pozitia de ruda prin alianta pe care o poate cistiga obiectul cu pricina, ea aduce in discutie un studiu sociologic realizat in Venezuela, in anii in care televiziunea a patruns masiv in casele oamenilor. Pe vremea aceea, televizorul ocupa, practic, locul de onoare in casa. In capul mesei, acolo unde odinioara sedea conducatorul clanului, se aseza o alta masa pe care sa stea televizorul. Seara, cind se asezau pentru cina membrii familiei, urmareau cu totii programul televizat in timp ce-si dumicau bucatele.

Paznic al singuratatii

Copiii de azi nu sint, insa, prima generatie care cunoaste deliciile micului ecran. Cultura uitatului lung si des la televizor se adinceste deja pe mai multe straturi si intra in constiinta definitiva a mileniului.

Pentru ca e nevoie de ceva antrenament pentru a te obisnui sa faci totul, de la luat micul dejun si pina la spalatul pe dinti, de la alaptatul bebelusului la joaca cu copiii mai mari pe fundalul aprins al televizorului.

Televizorul se foloseste ca zgomot de fond, ca paznic de singuratate. Nu e musai sa te uiti tot timpul, dar gindul ca este acolo, deschis, iti da o stare de siguranta. Daca ceva iti atrage atentia, te opresti din activitatile tale si te uiti mai atent, sa vezi ce se intimpla… Ca asta ne va face nefericiti sau nu peste ani, ramine sa aflam. Deocamdata, e limpede ca-l iubim patimas si ca ii iertam neajunsurile, ca unei fiinte de care ne leaga o relatie de rudenie.