Procesul transnistrean este tergiversat de interesele partilor terte

Americanul William H. Hill a fost seful misiunii OSCE din Republica Moldova intre 1999 si 2006, iar in prezent este profesor de strategii pentru securitate nationala la Colegiul Militar National din Washington. Hill a redactat un document in opt puncte intitulat "Reflectii asupra negocierii si medierii: lectii din Chisinau si Tiraspol". Documentul reprezinta conluziile la care oficialul a ajuns dupa sapte ani in care a incercat sa medieze conflictul transnistrean. Formatul de negociere pentru Transnistria "5 plus 2" cuprinde partile implicate – R. Moldova si Transnistria, mediatorii – Rusia, Ucraina si OSCE, observatorii – UE si SUA, potrivit NewsIn.

Ceea ce Hill a observat este ca mediatorii conflictului, "unii mai des decat altii", si-au urmarit la un moment dat propriile interese. Astfel, actuala situatie a ajuns sa fie destul de problematica, constata Hill, partile terte implicate in negocierea solutiei complicand prin rivalitati politice si ambitii intreg procesul.
"In cazul Republicii Moldova, eu cred ca Rusia, Ucraina, OSCE, UE si SUA au toate resursele necesare, expertiza si autoritatea politica pentru a contribui la o solutie privind chestiunea transnistreana. Totusi, implicarea tuturor acestor actori nu a condus la o solutie rapida si nici la un progres rapid sau imediat. Aceasta situatie regretabila ar putea fi explicata prin faptul ca exista in continuare o neintelegere profunda intre Chisinau si Tiraspol, pe care puterile din exterior nu au putut sau nu au vrut sa o elimine. Mai mult, dinamica intre participantii externi si situatia lor geopolitica si rivalitatile au acompaniat negocierile si adesea au complicat procesul, in loc sa-l faciliteze", este una dintre cele mai importante concluzii ale lui William Hill.

Primul punct al concluziilor sale se refera la faptul ca a intelege cauzele unui conflict nu este acelasi lucru cu a stabili cine trebuie invinovatit. "Interlocutorii mei de la Chisinau si Tiraspol erau foarte nerabdatori sa imi explice cine a starnit conflictul, din ce motive si cine este responsabil. Firul general al discutiilor era ca, din moment ce partea adversa era responsabila pentru conflict, disputa ar trebui rezolvata intr-un mod favorabil propriei parti", scrie fostul oficial OSCE, explicand ca pentru a se putea ajunge la un acord real este necesar ca ambele parti sa isi reevalueze in mod obiectiv comportamentul, sa determine elementele ce ar putea fi interpretate gresit si sa decida ce ar putea schimba pe viitor pentru a putea facilita solutionarea.

A doua observatie a ambasadorului OSCE este ca demonizarea celeilalte parti ar putea fi o tactica eficienta pentru asigurarea sustinerii politice, dar este putin probabil sa conduca la progrese in procesul de negociere.

Cel de-al treilea punct constituie recomandarea ca partile sa se concentreze intotdeauna pe obiectivul final al procesului de rezolvare a conflictului, chiar si atunci cand intreprind "zig-zag-uri tactice" in cadrul negocierilor. In 1993, misiunea OSCE si-a conturat o serie de principii pentru politica de baza in conflictul transnistrean: R. Moldova este o singura tara cuprinsa intre granitele fostei Republici Socialiste Sovietice Moldova, Transnistria este o parte a R. Moldova si Transnistria ar trebui sa aiba un statut special in cadrul R. Moldova. "Din ce am putut eu observa, liderii de la Chisinau si Tiraspol au incercat sa schimbe periodic scopurile avute in vedere, scotand in evidenta anumite aspecte in detrimentul partii adverse", scrie William Hill, explicand ca astfel de demersuri au atras dupa ele confuzie si neincredere.

A patra observatie este ca a discuta cu partea adversa nu inseamna capitulare sau recunoastere, ci este o etapa necesara pentru obtinerea unei solutii pasnice pe termen lung. "Predecesorii mei, eu si succesorii mei eram denuntati periodic, mai ales de partea dreapta a Nistrului, ca cerem reluarea dialogului, ceea ce ar fi insemnat, in opinia lor, recunoasterea unor criminali si a unor renegati.(...). Eu personal tind sa interpretez refuzul de angajare in discutie ca un semn care indica frica de faptul ca propria pozitie este slaba sau nejustificata", se mai arata in document.

Cel de al cincilea punct subliniaza faptul ca progresul in chestiuni minore poate aduce castiguri insemnate in negocieri. Procesul de solutionare a unui conflict se bazeaza pe stabilirea si mentinerea increderii intre partile implicate, dar, de regula, fiecare manifesta suspiciune fata de orice actiune sau propunere venita din partea adversarului, explica Hill.

A sasea observatie este ca marile puteri pot fi adesea un impediment in gasirea solutiei, dar ca acestea nu pot impiedica efortul determinat pe plan local pentru incheierea unui acord. Este foarte tentant, in opinia lui Hill, ca unele puteri din exterior sa fie invocate drept cauza pentru nerezolvarea disputei interne, in cazul conflictului din Transnistria cele doua parti acuzand fie Rusia, fie Occidentul, dar mai ales SUA. "Este adevarat ca toti mediatorii - unii mai des decat altii - si-au urmarit, la un moment dat, propriile interese. (...). Cert este insa ca atat Chisinaul, cat si Tiraspolul, au organele legislative necesare pentru a lua si implementa decizii independente si pentru a trece la actiuni care ar putea conduce la cooperare si reconciliere cu cealalta parte. Mai ales in sfera economica, ambele parti au avantaje si valori care ar fi folositoare celeilalte parti. Puteri din exterior, precum Rusia, au o influenta majora, dar nu pot impiedica complet actorii locali sa actioneze. Problema este ca pentru numerosi actori locali, mentinerea situatiei actuale a devenit preferabila unor eforturi independente", constata oficialul OSCE.

Tacticile de punere sub presiune pot sa functioneze cateodata, dar adesea nu fac decat sa enerveze partea adversa, scrie Hill la punctul 7. Atunci cand una sau mai multe dintre partile implicate in negociere sunt satisfacute de status quo sau se tem de propunerile necesare pentru a ajunge la o intelegere, atunci masurile coercitive ar putea fi eficiente pentru a convinge partile care au retineri sa avanseze catre solutie. Hill da un exemplu din cazul conflictului transnistrean, cand in februarie 2003, UE si SUA au impus restrictii de vize pentru Transnistria, iar autoritatile de la Tiraspol au parut ingrijorate de aceasta masura. Cu toate acestea, initiativa constitutionala a presedintelui Voronin nu era pregatita si nici completa, comenteaza Hill, aratand ca presiunea a fost exercitata intr-un moment neprielnic si nu a avut efectul scontat.

Ultimul punct, cel de al optulea, atrage atentia ca mai multe negocieri nu produc in mod necesar rezultate mai bune, acestea depinzand mai ales de intentiile dorintele si flexibilitatea partilor implicate. In plus, arata Hill, adaugand un participant aditional intr-o negociere, in speranta de a castiga un plus de sustinere pentru a determina ca cealalta parte sa cedeze, este o tactica destinata esecului. "Adesea, partile participante la negocieri pot complica procesul prin implicarea animozitatilor politice, a ambitiilor si a rivalitatilor proprii", subliniaza Hill.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe