In valtoarea deconspirarilor de la CNSAS, care ne ofera aproape saptamanal surprize de proportii, a mai aparut o bomba: cica marele jazzman, Johnny Raducanu, cu numele de cod Rica, l-ar fi turnat la Secu pe un "critic de jazz" care se numeste Peter Banyai! Dezvaluirea a fost facuta saptamana trecuta, intr-un cotidian central, iar zilele s-au scurs fara ca presupusul "Rica" sa fi avut vreo reactie.

Si noi ne-am lovit, in prima faza, de refuzul faimosului "Piano Man", care ne-a declinat elegant propunerea de interviu, sustinand ca "n-are timp de prostii", aflandu-se intr-o perioada plina de inregistrari. Cum, insa, am continuat sa insistam, a acceptat in cele din urma sa raspunda la intrebari, "cu conditia sa scriem exact tot ce va spune". O.K., asa ca iata-ne fata in fata cu Johnny. Si la per-tu, bineinteles!...

- Asadar, Johnny, ti se spunea si "Rica"!…

- Pe dracu! Mi s-a spus in toate felurile, dar Rica, niciodata. Habar n-am de unde-o fi iesit tampenia asta, ca, oricum, Ricanu Raducanu, fratele meu, n-a frecventat lumea jazzului, ca sa incapa vreo coincidenta de nume. O fi existat vreun alt Rica…

- Prieten cu Banyai, care sa fi concertat pe vremuri la Ambasada SUA?!

- Mai, stai putin sa clarificam lucrurile de la bun inceput! Daca Banyai asta, care se autointi-tuleaza "critic de jazz", ceea ce e o gluma proasta, spune ca a fost prieten cu mine, inseamna ca si eu am fost prieten cu el?!

- Dar v-ati cunoscut, ati colaborat in jazz? El sustine chiar ca te-a gazduit in casa parintilor lui, la un moment dat.

- Vezi tu, uite de-aia n-are ursul coada! Problema cu baiatul asta e una de-a dreptul trista si mi-e mila si acum s-o spun. Ca, tocmai de aia nici n-am vrut sa raspund la cererile voastre, ale jurnalistilor. Da’ vad ca ma obligati!... Bun, deci baiatul asta, Banyai, era un pusti aparut la un moment dat pe langa noi si declarandu-se topit dupa jazz. Vrei sa-ti spun cinstit de ce ne era mila de el? Ne-a povestit ca avusese poliomielita, care lasase din nefericire si urme, asa ca ne-a induiosat cand ne-a mai spus si ca iubeste jazzul.

- Canta si el, era muzician?

- La ce sa cante, la pieptene, la frunza?! Habar n-avea ce-i aia o nota, o stima. In schimb, cumpara discuri de la noi, placi cum li se spunea atunci, ca taica-su era mare sef prin PCR, adica facea parte din cea mai inalta nomenklatura, aia care ne pricopsise cu comunismul. Deci, Peter Banyai se aciuase pe langa noi, fiind acceptat ca un tanar indragostit de jazz, care nu se pricepea insa la muzica, cum nu se pricepe nici azi!

- Deci, nu v-a deranjat ca era maghiar?

- Ei, na!... Pe dracu!... Dimpotriva chiar, mai tarziu, cand pe Zalomit, la Casa de cultura a maghiarilor, "Petöfi Sandor", a infiintat chiar el un Club de jazz, fireste ca ne-am bucurat si ne duceam acolo cam de doua ori pe luna.

- Si tot n-ati devenit prieteni?

- Mai, fratele meu, ai un fix cu chestia asta?! Cercul meu de prieteni era altul. Vrei sa ti-i enumar? N-o sa ai banda cati sunt, iar daca o iau de departe, ar trebui sa incep prin a-ti spune ca, dupa ce i-am cunoscut pe Camil Petrescu, pe Corneliu Baba si pe George Vraca, dupa ce am locuit in aceeasi camera cu Cozorici, cu Rautchi si Amza Pellea, am fost prieten la catarama cu Nicolae Labis, cu Gina Patrichi, Nina Cassian, iar mai apoi cu marele Nichita Stanescu, fratele meu, Dumnezeu sa-l odihneasca!, Eugen Barbu, cu Ion Baiesu…
Mai vrei?! Cat priveste lumea jazzului, o lista lunga de monstri sacri, de la Korossy, la Mandrila, Gondi, Berindei, Marius Pop, Ciceu, Tavitian, numai stele! Acum pune-l tu langa astia pe Banyai si raspunde-ti singur daca-mi putea fi prieten.

- Totusi, el spune ca mergeati impreuna la concertele de la Biblioteca Americana...

- Dom’ne, esti nebun?! Sau asta o fi, ca ma si mir cum n-a spus ca om fi si cantat acolo impreuna. Dar, hai sa punem punct si sa vorbim serios. El scria despre jazz intr-un ziar de limba maghiara, mai venea pe la bi-blioteca sa asculte un concert, sa imprumute cate un disc, iar eu eram invitat acolo sa dau concerte, la ocazii... Imi si amintesc ca la aniversarea SUA-200 a fost un adevarat regal, dupa care am primit un cec de... 50.000 de lei. O avere, cand leafa era undeva pe la 1.000 de lei

Citeste si:

- Dar cu Securitatea cum stateai? N-au incercat sa te racoleze?

- Ba bine ca nu! Inca de pe la 25 de ani au incercat sa puna mana pe mine, dar n-a mers. Daca as fi vrut sa devin securist, o puteam face, linistit, inca de atunci, cand am cantat vreo sase luni la Ansamblul MAI, ca militar in termen, dar nu mi-a trebuit. Ceva mai tarziu, a incercat altul sa ma ia mai tare, spunandu-mi ca ma trimite vreo trei ani sa studiez in strainatate si ca ma face spion, daca vreau. N-am vrut! Cum n-am vrut nici sa raman in Germania, cand mi se oferea totul pe tava, sau in oricare alt colt al lumii mi-as fi dorit. Asa am fost eu, un idiot de roman care se incapatana sa ramana in tara lui, si sa stea in garso-niera amarata din Banu Manta. Unde stau bine-mersi si astazi, ca poate aude si domnul Videanu!...

- Dar cu Banyai cum ramane, ai spus ceva despre el, ai dat vreo nota informativa? El zice ca tu esti Rica!

- Domne, eu sunt Johnny, asta am fost, sunt si voi fi si cand ma duc sa cant si dincolo, unde nu se cere pasaport! Acum, noteaza cuvant cu cuvant: "Nu am turnat pe nimeni la Securitate, nu am avut nume de cod, nici angajament si nu am scris in viata mea un rand despre cineva. Punct!" Iar despre Banyai, daca ar fi fost sa spun ceva, puteam povesti lucruri de-a dreptul tragi-comice, de genul evolutiilor lui natange intr-un trio mixt, de mai mare rasul. Poate de-acolo i se trage si poate partenerul lui din trio sa fi fost Rica. In rest, cine era Banyai? Fiul unui nomenklaturist, cu casa la sosea, care va lucra apoi ca subaltern al Elenei Ceausescu, la ICECHIM! Ca in materie de cro-nica de jazz nici nu putea sa le treaca prin fata lui Mosu Lungu, lui Mihai Berindei… El trebuia sa-si ia notite cand vorbeau profesorii astia, muzicieni adevarati, eruditi, meseriasi, jos palaria! Acum, ce sa zic, se baga singur in seama, iar pentru asta a indus in eroare si niste jurnalisti, care n-au nici o vina si carora, fireste, nici n-am ce sa le reprosez, cu atat mai mult cu cat mi-au cerut punctul de vedere. Dar, ce era sa le spun, ca Banyai i-a mintit pur si simplu, spunandu-le ca eu as fi "agentul Rica"?! Tu l-ai fi crezut?

- Ma tem ca da, l-as fi crezut si eu, mai ales in contextul de acum, cand nu mai poate mira nimic, pe nimeni. Ai colindat Occidentul, ai scos multe discuri, erai un rasfatat al Ambasadei SUA...

- Stai, bre, sau pune-le si pe alealalte!

- Care, adica?

- Pai, vreo doi ani si mai bine, cu pasaportul suspendat, cam cum ramane?! Dar cu discul meu "Jazz in my country", pentru care m-a chemat Popescu Dumnezeu sa ma faca praf, cum e?! Iar cand m-au dat jos din avion la Otopeni, ca plecam in Olanda cu... barba prea mare, cum a fost, ca stie toata lumea? Si-apoi, sa-ti mai spun una, pe care presupun ca n-a uitat-o "criticul de jazz" Banyai si anume ca eu, Johnny Raducanu, am fost condamnat de tribunal, cu sentinta definitiva, pentru ca m-au prins cu o hartie de 100 de marci! Iar daca mai vrei din astea, iti mai dau cateva...

- Te-ai gandit sa-ti vezi dosarul de la CNSAS, ca unul de urmarit e musai sa ai?

- Tu crezi ca n-am ce face?! Ce sa aflu din el, dincolo de cele pe care le-am trait? Si-apoi, sa-ti spun una, tare de tot: cand s-a pensionat sefa cadrelor de la Uniunea Compozitorilor, doamna Verona, m-a chemat si mi-a dat hartia cea mai cumplita din dosarul meu de acolo. Era o turnatorie sadea, facuta de unul dintre cei mai mari jazzmeni romani, altfel prieten adevarat cu mine, si care, denuntandu-ma ca proslavesc Occidentul, punea in garda autoritatea ca, la prima ocazie, o uschesc definitiv. Am si acum hartia aia, undeva pe-acasa, dar stii care e culmea? Ca s-a uschit el!

- Imi dai numele lui?

- Da’ ce, sunt Peter Banyai?!

- Dar vreun nume de securist cu care te-ai cunoscut, exista?

- De Lazar asta, habar nu am. In schimb, am avut doi prieteni securisti, iar daca toti securistii ar fi fost ca astia, altfel stateau lucrurile. Unul era din "echipa domnului Pacepa" si il chema Vasile Militaru, altul era de la Serviciul Pasapoarte, si se numea Aurel Molanescu. Cu ei chiar eram prieten, deci nu "colaborator" sau "informator", ci prieten, iar de ei am profitat eu, de fapt, ca sa pun pile unor colegi care nu aveau vize, cum s-a intamplat si cu Tavitian, la un moment dat. Intreaba-l pe armean, intreaba-i si pe Gondi si Butoi, de la Timisoara, cum le-a dat vize "securistul meu", Vasile Militaru, despre care Nichita spunea odata, la Athenee, ca arata ca un star de cinema.

- Johnny, vrei totusi sa-i raspunzi ceva lui Peter Banyai, criticul de jazz?

- Da, bineinteles, dar sa scrii cu litere mari: "HAI SICTIR!"