Afganistan: banii din droguri au invins fortele NATO

In Afganistan, saracia se vede, la propriu, din avion. Peisajul care se ofera in timp ce ne pregatim sa aterizam la Kabul nu seamana cu nimic din ce am vazut vreodata in lume pina acum: case ca un soi de musuroi de termite sau un joc de Lego rudimentar - trei pereti strimbi, de lut, proptiti stingaci unul de celalalt, intr-un colt al unei imprejmuiri impotriva furtunilor de nisip. Un pilc de cinci case in desert se cheama localitate.

In Kabul, capitala tarii, numeri pe degete cladirile mai inalte de doua niveluri, dintre care unul distrus de bombe. Nu vezi, de sus, nimic din ceea ce esti obisnuit sa vezi intr-un oras. Doar aceleasi maghernite strimbe, acoperite de un praf albicios care da locului acel aspect de film SF, de ramasite de omenire dupa un razboi atomic. De altfel, intrebasem un amic afgan ce pot vizita in Kabul. "Nimic", mi-a raspuns. Singura "atractie turistica" este Chicken Street, un fel de talcioc unde poti cumpara textile, confectii si o gramada de "antichitati" - kitschuri la mina a doua, la preturi exagerate, "turistice".

Distantele lungi si pline de pericole, drumurile putine si impracticabile, prin desert sau munti abrupti, rata alfabetizarii de doar 15% in unele locuri fac ca multi afgani sa nu fi pasit vreodata in afara zonei dominate de clanul caruia ii apartin. Pina in ziua de azi, afganul este in primul rind atasat tribului sau, familiei, si nu are decit foarte vag notiunea statului sau a unei organizari politice.

Cu totii au vazut insa bombele americane, tancurile rusesti, Kalasnikoavele. Cei mici copilaresc acum printre soldatii NATO, fara sa-i mai impresioneze citusi de putin aspectul lor de Robocop. Plecata in patrulare cu militarii britanici, mi se pare dureroasa, ca un viol, invazia soldatilor inarmati pina in dinti asupra lumii acestor copii desculti, slabuti, care arata atit de fragili incurcindu-se printre picioarele matahalelor NATO. Comandantul britanic imi spune ca, in ciuda pericolului, soldatii nu au voie sa poarte casti de protectie in patrulare, "pentru ca ne fac sa parem agresivi". Ma bufneste risul: "Dar mitralierele din mina nu va fac sa pareti agresivi?", intreb, urmarind teava armei, atintita asupra unui pusti asezat pe jos, in praf. Capitanul ridica din umeri: "S-au obisnuit!".

Curiozitatea celor mici le creeaza mari probleme militarilor britanici insarcinati cu securitatea mea. Fiind prima femeie, dupa mult timp, pe care o vad copiii pe strada (locul femeii este inca in casa, iar afara este acoperita din cap pina in picioare de burka, care lasa doar o plasa in dreptul ochilor), in spatele meu se formeaza un alai de zeci de prichindei care vin sa imi pipaie hainele, sa ma ia de mina, sa se uite la mine de aproape, sa ma atinga, parca pentru a se convinge daca sint "de-adevaratelea".

Micutii se expun astfel, fara sa stie, unui mare pericol. Daca un atentator m-ar lua pe mine drept tinta, ceea ce se poate intimpla in orice secunda, cu totii i-ar putea cadea victime. Faceti, o secunda, exercitiul de a va imagina risetul unui prichindel care zburda pe strada pe linga dumneavoastra transformat intr-un rictus hidos pe o masa de carne amorfa.

Emotionat, un militar american ne povesteste ca micutii afgani le fac semn cu aratatorul unei miini in palma celeilalte ca vor "pen and paper" - creion si hirtie, doritori sa invete sa scrie si sa citeasca. A doua zi, in vizita la o scoala afgana din apropierea bazei militare din Kandahar, o droaie de mici salbatici ne intimpina repetind, in engleza, doua crimpeie de fraza: "mishta’, mishta’, picsha’, picsha’!" - "domnu’, domnu’, poza, poza!" si "pin, pin!" (pen, asa cum pronunta ei) - "creion".

Citeva zile mai tirziu, in Kabul, diplomatul de origine afgana care ne este ghid se amuza copios de credulitatea noastra cind ii povestim, fascinati, cum cereau copiii sa invete sa scrie. "Asa v-au spus americanii? Ha! Ha! Ce smecheri! Pai care copil nu vrea sa deseneze?! Sa deseneze, nu sa invete. Asa stiti dumneavoastra, ca le place la scoala copiilor? Sa stiti ca e la fel peste tot in lume!"

La fel ca in zburdalnicia plina de firesc a copiilor, atit in Kabul, care este relativ sigur, cit si in provinciile din sud, unde normalitatea curge in reprize scurte, intre atentate sinucigase, atacuri ale talibanilor si explozii accidentale ale minelor, afganii incearca sa dea vietii lor zilnice o aparenta de oarecare liniste. La piata, pe tarabe se vind Pepsi, pliculete cu sampon din Vest, pungi de chipsuri, dero. Inconjurat de arme, talibani, lupte, singe, moarte, te surprinzi intrebindu-te timp daca afganii dedica mult timp alegerii samponului potrivit!

Constati, la fel de naiv, ca si in vreme de razboi exista oameni mai bogati si mai saraci: o antena de satelit troneaza deasupra unei case prapadite. In Kabul, un magazin din patru e de rochii - pestrite, impopotonate, roz, cu dantele, cu flori. "Unde le pot purta femeile?", il intreb pe ghidul afgan. "La nunti, de pilda", ni se explica. "Sa vedeti acolo tinute!" Ne indreptam catre o astfel de nunta la hotelul Intercontinental, situat pe o colina de unde se vede tot Kabulul, neatins de bombe, refugiu al jurnalistilor in timpul interventiei americane. Din nou, normalitatea la care nu te mai astepti, care ajunge sa ti se para tocmai ea nefireasca, ne face sa cascam ochii de uimire: in spatele hotelului, piscina, terasa cu mese, se pare cu cel mai bun kebab din oras, si teren de tenis. Fara gauri de gloante, fara ziduri cazute. Nu aceeasi soarta a avut-o terenul de golf din Kabul, pe linga care trecuseram mai devreme - celor noua gauri regulamentare ii adaugasera americanii nenumarate altele, facute direct din avioanele F-16!

Nuntasii coboara, la fel ca-n Pipera, din Mercedesuri sau din BMW-uri luxoase. Parte din peisajul paradoxal afgan, un panou mare, plasat chiar linga usa hotelului, te avertizeaza: "No guns allowed!" ("Armele interzise"), deasupra desenului unui pistol taiat cu doua linii negre. Nu indeplinim conditia, intrucit ghidul nostru si-a bagat un pistol la centura inainte de a iesi pe usa casei. Mai are acasa citeva pistoale automate, pusti. Nu e colectionar. Dar are familie de aparat...

Ca orice afgan instarit, nu se bazeaza insa numai pe asta. Cartierul "Pipera" din Kabul aduce a baza militara mai degraba decit a zona rezidentiala. Fiecare vila (la fel ca si pensiunile turistice) e imprejmuita cu un zid inalt de beton, prelungit in sus cu sirma ghimpata. Suni, si poarta masiva, cu un drug de fier pe post de zavor, ti-o deschide un haidamac fioros si inarmat. Garda personala. Amicul nostru are trei. Il costa in total cam o mie de dolari pe luna. Avind in vedere ca locuinta lui a costat 300.000 de dolari, merita cheltuiala.

Vila nu are nici marmura gri, nici trei niveluri, nici piscina. In Baneasa ar parea o mizerie. Vilele afgane au un singur nivel, cel mult doua. Casele si terenurile au ajuns sa coste insa mai mult decit in Bucuresti, pentru ca, surpriza!, in Afganistan exista bani girla. Din droguri (majoritatea), din contracte cu NATO si, intr-o masura mult mai mica, din afaceri ca in orice alt loc. De aceea sint si mall-uri - putine, dar exista, si chiar doua-trei blocuri-turn de birouri, din otel si sticla. Banii pompati de organizatiile internationale, desi nu numai ei, au ridicat preturile si au facut ca Afganistanul sa fie o tara foarte scumpa prin comparatie cu intreaga regiune a Asiei de Sud sau cu Orientul Mijlociu.

In continuare insa, in traficul haotic din Kabul, unde nu exista practic sensuri de mers, pe linga masinile ultimul racnet ale traficantilor se strecoara un fel de ricse, carute trase de magari, roabe sau scutere din anii ’60, dube in care se inghesuie zeci de afgani, printre baloturi si cosuri cu marfa. Oamenii stau degeaba pe marginea drumului, pentru ca majoritatea nu au slujbe. Stau si beau ceai la lumina unui bec atirnat de tavan. Pe marginea strazii, rigole deschise in care plutesc zoaiele imprastie un miros pestilential. In apropiere, in aer liber, la soare, atirna carnea pusa la uscat pe bete. Tot in apropiere, un cimitir in care mormintele sint acoperite cu mormane de pietre, pentru ca vintul sa nu dezgoleasca de sub nisip cadavrele. Un talmes-balmes de nedescris - imagine redusa la scara a situatiei intregii tari.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe