'Am vazut oameni cu ochii scosi si femei violate'

Victimele si martorii mineriadelor descriu scene cutremuratoare

Au trecut 15 ani de la debutul manifestatiilor din Piata Universitatii, iar violentele din iunie 1990 sint si astazi vii in memoria oamenilor. Cei care au fost arestati si batuti doar pentru faptul ca s-au declarat "golani" inca mai asteapta sa se faca dreptate. "Evenimentul zilei" prezinta marturiile unor participanti la intimplarile tragice din Bucuresti. Daca ati fost acolo sau ati avut de suferit in urma evenimentelor din 13-15 iunie, trimiteti povestea voastra pe adresa de e-mail: mineriada@expres.ro.

Viorel Ene, presedinte al Asociatiei Victimelor Mineriadelor, isi aminteste de evenimentele din 15 iunie: "Am iesit de la metrou la Universitate si am dat de un grup imens de mineri. Unii dintre ei m-au oprit sa ma legitimeze. M-am conformat si am spus tare, ca sa fiu auzit de cit mai multi, ca lucrez la Institutul de Studii si Proiectari Hidroenergetice si ca ma indrept spre locul meu de munca de la Rosetti. Din multime au aparut mai multi civili, printre care si securistul de la institutul unde lucram.

Acesta le-a spus minerilor sa puna mina pe mine pentru ca am participat la evenimentele de la Universitate. Au inceput atunci sa ma loveasca in cap cu bitele. In scurt timp am lesinat. Cind mi-am revenit am incercat sa fug spre Ministerul Agriculturii, dar m-au prins din urma si au inceput din nou sa ma loveasca. Aveau bite si furtunuri care aveau la cap piulite din fier".

Oamenii grotelor

Viorel Ene crede ca mineriada din '90 a avut scopuri precise si ca a fost controlata inca de la inceput de oamenii lui Iliescu. "Mineriada nu a fost impotriva celor din Piata Universitatii, ci impotriva intregii societati civile. Iliescu si gasca lui stiau ca, daca nu fac ceva rapid sa sperie oamenii, vor pierde puterea. Oamenii nu mai voiau sa auda de comunism si de cei care au avut de-a face cu el. La Revolutie se striga "Jos Ceausescu", dar si "Jos comunismul".

Era nevoie de un act de represiune care sa tina in friu aceste porniri. Acesta cred eu ca a fost adevaratul rol al mineriadei din '90. Raul facut a fost insa ireparabil. Venirea minerilor ne-a dat inapoi cu 15 ani. Atunci eram foarte aproape de Uniunea Europeana. Strainii ne simpatizau, voiau sa vina sa investeasca. Dupa mineriada ne-au perceput ca pe niste oameni ai grotelor. Si nimic din toate astea nu au fost intimplatoare.

Se stia foarte bine ca la Intercontinental sint toate televiziunile straine si ca de acolo se transmite in toata lumea. Cind fortele de ordine si mai apoi minerii au ocupat Piata Universitatii, majoritatea manifestantilor plecasera de acolo. Si totusi ei au fost dirijati si apoi tinuti in acel loc de oameni care stiau foarte bine ce faceau. Sub pretextul ca vor sa restabileasca ordinea, au compromis imaginea Romaniei si au pus pumnul in gura elitei romanesti."

Batut ca era membru PNTCD

Nicolae Bostinaru, un pensionar bolnav de diabet, a fost luat de acasa de politisti pe motiv ca participase la devastarea Pietei Universitatii. In fapt, fusese denuntat de niste vecini ca fiind membru al PNTCD. "Am fost bagat intr-un ARO si plimbat prin oras vreme de mai multe ore. Pina la urma am fost coborit din masina in fata unei unitati militare despre care ulterior am aflat ca era Unitatea 1215 Magurele. Cind am coborit din masina, mai multe persoane in civil au inceput sa ma loveasca pina cind am cazut", isi aminteste Bostinaru.

Minerii i-au zdrobit aparatul

Dumitru Feraru, sofer, a fost luat si el intr-o masina si dus la Magurele. "Pina la urma nu am mai intrat acolo pentru ca, spre norocul meu, nu mai era loc. Spun spre norocul meu pentru ca m-am ingrozit cind am vazut ce era acolo. Oameni batuti in ultimul hal, mai mult morti decit vii. Si acum ma gindesc ca, daca intram acolo, nu mai eram in viata."

"13 iunie. Pe holurile liceului unde invatam se pornise masina de zvonuri despre ce se intimpla in piata: incendieri, oameni batuti, morti, raniti, vin minerii. 14 iunie. Impreuna cu un grup de colegi am plecat de la liceu in jurul orei 11.00 ca sa vedem cu ochii nostri. Am coborit din troleibuz la Romana si am luat-o in jos pe Magheru pentru ca ne-a fost frica sa mergem de-a dreptul. Cam pe la sediul PNL de pe Balcescu am vazut gramada de lume pe trotuare, unii ingroziti, altii care frematau de placere la vederea minerilor. Minerii treceau in camioane si, cind au ajuns in dreptul pasajului de la Inter, s-au oprit. Acolo era lumea care le arunca mincare si le striga "bravo", ii aplauda.

La un moment dat am vazut cum un fotograf, probabil de la o publicatie straina, a fost luat pe sus, de linga noi, tras de par si de barba, minerii i-au zdrobit aparatul de fotografiat si l-au bagat intr-o scara de bloc. Pina cind am plecat din piata nu iesise, in schimb i-au urmat altii. Din multimea care ovationa frenetic, mi-a ramas lipita de retina imaginea unei femei intre doua virste, imbracata cu un tricou portocaliu si cu parul vopsit rosu-morcov, care topaia de zor, cu bratele in sus, si striga: "Uraaa! Traiasca minerii!".

Sa-i trasneasca Dumnezeu!

Eu sint o fire pacifista si toleranta, dar acela a fost unul dintre rarele momente din viata mea cind mi-am dorit sa-i trasneasca Dumnezeu pe toti cei care aplaudau minerii. Si pe mineri, si sa-i incremeneasca zimbetul tovarasului Iliescu. Inainte de 13-15 iunie am fost "pensionar" al Pietei Universitatii chiar din 22 aprilie, cind, impreuna cu parintii si sora mea, am mers la miting. Am continuat sa merg cu familia si prietenii, sa sun din chei, sa-l ascult pe Paturca si pe Marian Munteanu si sa cred ca se poate face ceva.

Imi pare rau ca au trecut 15 ani de atunci si abia acum se inchide usa istoriei dupa Iliescu si se vede o umbra de speranta ca astfel de episoade n-o sa mai aiba loc. As vrea sa inchei spunind ca sotul meu si cu mine lucram la stiri in TVR in timpul mineriadei din 1999 si ca, practic, am vazut si revazut toate mineriadele din toate unghiurile posibile, cu ochiul jurnalistului si cu sufletul celui care era cit pe-aci sa ia o bita in cap. Si daca se spune ca acela care uita nu merita, atunci, va rog, nu ne lasati sa uitam. Cu prietenie, Monica Grecu".

Infernul Magurele

Mircea Surdu este astazi un om de 51 de ani, fara dantura, cu o operatie la ficat si alta la piciorul sting. A fost bolnav de hepatita si are diabet. Acum este pensionat pe caz de boala. Sotia l-a parasit. Are doi fii in virsta de 15 si, respectiv, 27 de ani. Toate nenorocirile i se trag de la protestele din Piata Universitatii. "Am participat inca de la inceput, de pe 22 aprilie. Lucram la Comisia Nationala de Statistica. De acolo am fost ridicat fara mandat de niste politisti care m-au dus la Sectia 21, actuala 22", spune Surdu. Acest lucru se intimpla pe 15 iunie 1990.

Dupa ce a fost pus sa dea o declaratie, Surdu a ajuns la unitatea militara Magurele. Aici a ramas pina pe 19 iunie 1990. "La Magurele a fost infernul pe pamint. Am fost dus acolo incatusat. Eram sase sute de persoane inchise intr-un hambar. Eram paziti de jandarmi cu ciini-lup. Pe acolo se plimbau si politisti, si mineri. Ne-au culcat pe jos, pe ciment", isi aminteste Mircea Surdu.

Tratamentul la care au fost supusi cei care au indraznit sa strige impotriva lui Iliescu a fost inuman. "Erau oameni carora li s-a pus pistolul la timpla. Daca voiam sa ne facem nevoile, eram dusi in cimp unde eram batuti iar. Au fost si violuri. De fapt, eu am fost batut pentru ca am incercat sa intervin in apararea unei femei. Au fost oameni cu ochii scosi, cu un plamin sau un rinichi scos, oameni cu miini rupte", declara victima mineriadei.

Surdu locuieste acum intr-un apartament din Drumul Taberei si asteapta sa i se faca dreptate. "Am facut sute de mitinguri, am pichetat sedii. Cit o sa traiesc nu o sa-i las pe Iliescu si restul. Au fost oameni morti la Magurele, tineri de 18-19 ani. Despre ei nu se vorbeste nimic. Eu am avut noroc ca aveam un fizic mai robust", declara Surdu. Dupa ce a iesit din calvarul de la Magurele, Mircea Surdu a fost transferat la Sectia 8 Politie unde a ramas patru luni. "Cind am intrat in puscarie aveam 105 kilograme. Am iesit cu 30 si ceva de kilograme mai slab. Am fost nevoit sa stau luni intregi prin spitale, iar acum sint pensionar pe caz de boala."

Povestea adevarata a unui "golan"

"Si eu, si sotia sintem cu adevarat "golani", povesteste Mihai Serban, din Canada: eram tineri, absolventi de facultate, am crezut ca putem misca muntii si ca o sa avem un viitor normal in Romania, daca nu noi, macar baiatul nostru. Mergeam des in Piata Universitatii impreuna cu fiul nostru care atunci avea 4 ani si pe care il numeam cu mindrie "golan in curs de dezvoltare". Mai mult de atit, eu avind serviciul la Palatul Telefoanelor, treceam in fiecare dimineata si dupa-amiaza prin Golaniada, in drum spre si dinspre serviciu.

Nu vreau sa relatez grozaviile minerilor, ci cum mineriada a fost declansata, fara dubiu, de oamenii lui Iliescu. In dupa-amiaza de 12 iunie, plecind de la serviciu, am trecut ca de obicei prin Piata Universitatii. Am mai stat de vorba cu cei de acolo si m-am indreptat spre metrou. La un moment dat, am observat doua autobuze goale care, venind in viteza dinspre Piata Unirii, au oprit brusc in fata Universitatii, cam in dreptul statuii lui Mihai Viteazul. "Soferii" au coborit si au abandonat ambele autobuze, cu toate usile deschise. Imediat dupa asta au aparut citiva "baieti" ca din pamint si au aruncat citeva sticle incendiare, dupa care au disparut si ei in invalmaseala.

Totul s-a petrecut in citeva minute. Mi-am dat seama imediat ca se pregateste ceva si am hotarit sa merg acasa. Chemati-o lasitate, spirit de conservare sau doar oboseala de a mai lupta cu morile de vint (am fost unul dintre cei care a fost in aceeasi piata pe 21 decembrie 1989, unul dintre cei care a mers aproape de Ion Caramitru spre televiziune pe 22 decembrie, unul dintre cei care au "aparat" televiziunea si radioul, a controlat zeci de masini nopti la rind, in zilele care au urmat).

Locuiam la doua statii de metrou la acea vreme, deci nu mi-a luat mai mult de 10-15 minute sa ajung acasa. Cind am ajuns, la televizor se prezentau imagini apocaliptice, filmate din elicopter de TVR care, mai ceva ca CNN-ul, ajunsese la locul faptei in citeva minute, cu elicopter, personal si cu legatura directa. Piata Universitatii era in flacari, iar un fum intens, negru, acoperea cladirile. Sursa de fum nu era greu de ghicit pentru cine fusese acolo. Pentru cei care nu stiau adevarul (adica toata tara) imaginile erau socante. Dupa asta, totul s-a petrecut conform scenariului: presedintele tarii a aparut la televizor si i-a rugat pe mineri sa vina sa elibereze Bucurestiul de legionari.

Minerii au venit, au fost cazati la hoteluri, au vazut filme la Polivalenta, iar in timpul liber au macelarit lumea pe strada dupa bunul plac si cu ajutorul neconditionat al militiei. Dupa ce si-au facut treaba, regizorul si scenaristul le-a multumit si s-a intors la masa de lucru sa pregateasca noile scenarii. Acum sint in Canada si duc o viata normala, asa cum mi-am dorit. Dar oriunde as fi si oricit de bine as trai, ma doare cind ma gindesc ce sansa a ratat Romania. Iar pentru asta responsabili nu sint decit Iliescu si gasca lui. Este singurul om pe care il urasc mai mult decit pe Ceausescu, care a fost produsul unei epoci si a profitat de tot ce a insemnat ea".

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe