Maestri fara discipoli?

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Marii artisti fac epoca, au continuatori si imitatori, iar specialistii si muzeografii vorbesc despre influente si despre scoli. Uneori, aceasta autoritate creatoare e atat de intinsa, incat tot veacul in care a trait marele artist se resimte de la metoda si de la inovatiile lui. Secolul lui Rembrandt e marcat prestigios si de elevi. Toate cataloagele caselor de licitatii importante institutionalizeaza importanta personalitatii prin specificatii precum: studioul lui Rembrandt, cercul lui..., stilul lui..., in maniera lui..., copie sau interpretare dupa...

Nu toti marii artisti au facut scoala, dar cand ii complimentam cu atributul de artist national, ideea de scoala s-ar subintelege.

Nicolae Grigorescu e pictor national, arta romaneasca conteaza pe un numar semnificativ de "grigorescieni", totusi "grigorescianismul" nu e considerat o calitate. Dimpotriva, e un stigmat sau aproape un stigmat. Scoala nationala a cultivat o directie "andreesciana" nu numai viguroasa, ci si cu multa legitimitate, dar "andreescienilor" li se spune, cu un blam adesea nedisimulat, epigoni. E ciudat cum tot ce-a fost bun in Occident, ca factor didactic si de definitie a valorii, la noi a devenit un pacat sau, in cel mai bun caz, un lucru de care nu-i niciodata onorant sa vorbesti. Marii impresionisti sunt unici, dar unici in cuprinsul unui vast curent artistic european pe care l-au fermentat. Despre tineretile cu scolire impresionista a unor maestri de rang national insa se scrie si se discuta cu surdina, ca despre o perioada ce nu trebuie pusa in legatura cu originalitatea operei de maturitate. Chiar termenii care marcheaza scolirea au accent de dictionar spitalicesc. "Pictorul cutare sufera influenta lui...", "Artistul a suportat cu greu lectia academismului si, odata revenit in tara, a renuntat in scurt timp". Mai nimerit ar fi fost sa se spuna ca s-a tratat de academism si, spre norocul sau, a scapat cu zile.

Nu exista istorie romaneasca a artei moderne in care autori sa nu incrimineze influentele in beneficiul individualizarii prezentei si a stilului. Majoritatea artistilor nostri de seama, care s-au scolit la Paris, au urmat academii particulare, care nu angajau cu nimic, nici in ce privea continuitatea, nici calitatea. Scoala, in sensul deplin si sistematic al cuvantului, se facea la Academiile de Beaux Arts, nu in atelierele cu nume pompoase ale unor maestri de mana a doua. Adevarul e ca noua, romanilor, nu prea ne-a placut scoala. Si ca, de fapt, nici nu putea sa ne placa, fiindca, pana pe la 1850, prin locurile astea, scoala era un lucru rar, pe jumatate popesc si slavonesc. Consecinta e ca, dezvoltand ulterior o scoala nationala in arte, inca nu o pretuim si nu-i dam un nume. Exista si azi pictori grigorescieni, dar nu-i deloc prudent sa observi asta. Poate pentru ca orice onoare e si o obligatie, iar in scoala romaneasca nu se predau nici azi lectii despre continuitate, onoare si datorii.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe