Caragiale ca destin

La pensii, car'va sa zica, ne trimite azi pe noi toti dl. presedinte Basescu, mai sastisit si mai iritat decat amploaitul lui Caragiale confruntat si cu zaduful, si cu pisalogul care ii tot cere nu numai informatii, ci si apa.
N-am sa mai scriu ce-am mai scris. Subita ingrijorare a dlui presedinte pentru viitorul unor autostrazi de care pana de curand nici nu voia sa auda, sau pentru viitorul educatiei, pe care mai an o incuraja, hatru, povestind elevilor ce cool e sa chiulesti, are un triplu avantaj: sapa iar la radacina institutiilor (cu exceptia uneia), mai arunca vreo zece vorbe grele la adresa dusmanilor liberali, si infatiseaza lumii figura unui presedinte trendy, obsedat de viitor si ostil politicilor populiste. Ei, daca marirea punctului de pensie ar fi facut-o el insusi, cu totul altfel stateau lucrurile...Sunt acri strugurii, zice vulpea, deschizand larg portile revendicarilor sindicatelor din invatamant. Iar faptul ca principala trauma pe care au suferit-o aceste sindicate provine din Raportul Comisiei Prezidentiale pentru reforma educatiei se va pierde pe drum.
Fiindca, iubite cetitoriule, din raportul in cauza, de care nu se mai vorbeste nimic cata vreme scena caniculara e ocupata de punctul de pensie, rezulta, ce-i drept, si necesitatea unor fonduri suplimentare, in trei directii majore - educatia timpurie, infrastructura scolilor si salarizarea profesorilor incepatori - dar rezulta cu mult mai multa pregnanta imperativul cresterii astronomice, as zice, a calitatii procesului didactic de toate gradele. Or, aici inertia sistemului nu poate fi infranta doar cu bani. E nevoie inainte de toate de inteligenta, de modernitatea gandirii, si de tot soiul de alte ingrediente greu de gasit pe piata, incepand cu cel mai rar dintre ele - capacitatea de a asuma in toate consecintele sale ideea ca sistemul de educatie din Romania este vetust si neperformant de mai bine de 30 de ani, adica de tot atatia cat numara o generatie. Or, asta poate da de gandit oricarui politician responsabil, dar nu are cum fi un prilej de sarbatoare sindicala.
Ca si in cazul raportului din 2006 cu privire la sistemul comunist, si dincolo de orice divergenta de detaliu, recunosc fara ezitare ca, indiferent de motivele personale ale dlui Basescu in promovarea acestei severe evaluari a sistemului de educatie, initiativa ramane salutara, dar consecintele ei practice nu-mi sunt prea clare. Fiind extrem de radicale, si evaluarile critice, si solutiile Raportului Miclea, asumat deocamdata doar in discurs de presedintele Basescu, sunt prin excelenta anti-electorale. Fiind vorba, pe de alta parte, de un proiect pe termen mediu, e nevoie de un pact politic foarte angajant - mult dincolo de un eventual "pupat Piata Endependenti" - caruia bine cunoscuta vocatie a presedintelui nostru de a suscita consensul politic nu are cum sa-i foloseasca.
Asa ca ma tem ca Marius Chicos Rostogan va continua sa troneze ani buni de-aci inainte la catedra. Ca si raportul Tismaneanu, raportul Miclea risca sa ramana un diagnostic al starii de fapt, lipsit insa de urmari practice. Iar cand presedintele Basescu ii va mai da o stea si dlui Bondrea, fost vreme de decenii seful cadrelor din invatamantul ceausist, asemanarea va fi completa.

---

Despre autor: