Si-a invins soarta - in pruncie a pierdut tot, dar a recuperat prin munca Dumitru Borosan s-a nascut in Basarabia, intr-o familie de oameni gospodari si bogati. Razboiul i-a ruinat si i-a gonit de acasa. Plini de paduchi si osteniti de foame, au
Si-a invins soarta - in pruncie a pierdut tot, dar a recuperat prin munca Dumitru Borosan s-a nascut in Basarabia, intr-o familie de oameni gospodari si bogati. Razboiul i-a ruinat si i-a gonit de acasa. Plini de paduchi si osteniti de foame, au ajuns in Romania cu o caruta trasa de boi. Aici au muncit din greu, pana au facut iar avere. La 72 de ani, Dumitru Borosan povesteste razand despre perioada de chin. Acum traieste in Bucuresti si spune ca munca il mentine in forma. Incearca sa-si aminteasca doar lucrurile frumoase din viata si sa-i uite pe oamenii care i-au facut rau fara motiv atunci cand avea nevoie de sprijin. Dumitru Borosan, devenit Borosan din cauza unei greseli de transcriere a numelui, s-a nascut la 26 octombrie 1935 si a copilarit pe malul stang al Prutului. Intr-un sat prosper pana la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. Dar, viata l-a despartit de raiul copilariei si i-a rapit ce ii era mai drag. A avut totusi familia aproape. Si impreuna au reusit sa supravietuiasca  COSMARUL COPILARIEI. "Am plecat intr-o primavara, in 7 martie. Si ne-am intors inapoi, ca era o zi urata. Ploua. Eram si cu o turma de 500 de oi si cu nu stiu cate sute de porci si s-a rupt roata de la caruta bunicului. El s-a suparat si s-a-ntors. A zis: "Io nu mai merg nicaieri. Ne-ntoarcem inapoi". Asa a vrut el. S-a-ntors inapoi si, bineinteles, cand au venit rusii acolo, pe el l-au luat si l-au dus intr-un lagar de munca fortata in Bazinul Donetk. Si-acolo a murit. Bunica a ramas singura si a murit si ea la scurt timp, pe treptele politiei", isi aminteste batranul. "Eu cu tata am plecat cu o caruta cu doi boi si cu o vaca legata de caruta. Si cu o putina in care aveam pasari. Mama si cu doua surori au plecat inainte, cu bunicul din partea mamei si cu fratele lui tata, cu doua carute trase de cai. Noi am venit in urma lor." Drumul a fost un cosmar pe care nu-l va uita niciodata. Dar Dumitru nu ne-a povestit cu lacrimi in ochi, ci razand cu pofta, ca si cum si-ar fi amintit o comedie in care a jucat un simplu rol la un moment dat.  CASA PARINTEASCA. Satul din care a plecat cu familia in 1944 e trist. Oamenii sunt saraci. Cand am ajuns acolo i-am gasit pe unii la camp, iar pe altii la pescuit, in balta care odinioara inunda primavara una dintre casele Borosanilor, cand Prutul crestea. Pamantul l-au dat "la lider". Sau "stapan". Cei de la camp strangeau paiele pentru animale, "dupa ce a luat stapanul painea". Satul se numeste Chetris si apartine Raionului Falesti. Casele familiei Borosan nu mai sunt. Erau chiar in centrul satului, unde acum se afla Primaria, Casa de Cultura si viitoarea piata a satului. Unii membri ai familiei Borosan au reusit sa redevina bogati, chiar daca au ramas acolo. Altii insa au ramas saraci. Ca batrana Maria, fiica lui Alexei Borosan, care nu a avut noroc nici macar de o familie care sa-i aline batranetea.  NOROCUL SI L-AU FACUT SINGURI. Pentru Dumitru si cei care au ajuns in Romania in 1944, chinul a durat mai putin. Batranul se bucura acum de familia pe care si-a facut-o aici si de tot ce a reusit sa agoniseasca prin multa munca. "Bunicul din partea mamei a fost primarul comunei timp de 40 de ani. El a plecat de-acolo si nu s-a-ntors, pentru ca stia ca o sa aiba soarta pe care a avut-o celalalt." Bunicul din partea mamei fusese in copilarie sluga la cel din partea tatalui. Au crescut impreuna. Cand s-a facut mai mare, cel sarac, foarte priceput la tamplarie si bun mestesugar, a inceput sa lucreze mult, sa castige bani si sa cumpere pamant. "Erau in competetie, care are mai mult", ne-a explicat Dumitru Borosan razand. Si asa au ajuns cei doi bunici sa aiba fiecare cam 40 de hectare de teren arabil si padure la Chetris si in imprejurimi. Iscusinta si puterea de munca s-au transmis din tata-n fiu, iar asta a salvat familia in continuare de la saracie. De foametea din a€™47 au scapat tot datorita muncii neobosite. "Toata perioada asta am muncit cu tata cot la cot. Tata era mai mult musafir acasa. Lua pamant in dijma. Dar noi n-am simtit perioada aceea de foamete." Dumitru nu prea a avut de ales: "Dupa ce am terminat sapte clase, mama avea un var care aici, in Bucuresti, era contabil. A fost si pe la Ministerul Energiei Electrice. Si m-am inscris la Masini Electrice Dinamo Bucuresti. Am luat dispensa de varsta, pentru ca n-aveam nici 14 ani. Si m-am inscris la examen. L-am luat. Tata m-a adus si mi-a spus: «Dragul tatei, aici stai si-nveti, daca vrei. Daca nu, vii acasa si te duci la munca la colectiv. La sapa». Asta era varianta care mi se oferea. Pe surorile mele le-a inscris la liceul sanitar. Am facut scoala si am iesit electrician bobinator. Am lucrat aproape toata viata la Automatica".  Lupta pentru supravietuire sau despre mizeria umana fara limite Revenind la povestea luptei pentru supravietuire, batranul si-a amintit lucruri care-l dor si acum. "Eha€¦ Si pe urma am avut o perioada cand voiau sa ne duca inapoi acolo. Aflam ca trebuia sa ne ridice si fugeam. Si, daca ne ducea, Siberia era directia. Nu mai aveam ce sa facem. Am schimbat nu stiu cate domicilii. Au stat la Cosareni, la Cernica, la Ramnicu-Valcea, la Burdujani, langa Branesti, in chirie la un brigadier silvic, in 1946-1947." Amintindu-si de colegii de scoala s-a oprit, s-a inrosit si i-au dat lacrimile. "Copiii sunt ca... ca iezii. Sunt rautaciosi in general unii cu altii." S-a mai oprit cateva minute in tacere. "Profesorii nu, n-am avut nici o treaba. Cu toate ca am luat premiul trei, desi puteam sa iau premiul intai, dar erau doi care trebuiau sa ia. Mi-ati starnit niste amintiri care te dor oricand", a mai spus, urmand alte minute de tacere. "Noi vorbeam romaneste, dar cu accentul moldovenesc. Eh, ne spuneau bolsevici, comunisti. Noi fugeam de bolsevici si de comunisti, dar ei asa ne spuneau. Aveam chestii ca intre copii. Sunt caractere si caractere. Unii inteleg niste chestii, altii nu." Dupa acest episod foarte trist, Borosan a continuat povestea si s-a mai inveselit, descriindu-ne amanuntele picante. "Pe urma ne-am stabilit intr-o comuna, Ganeasa. Aici, langa Bucuresti. E formata din doua sate de romani si trei de tigani: Cozieni, Sindrilita si Piteasca. Aia de la Sindrilita nu-ti fura decat de pe camp, pentru ca au carute. Majoritatea sunt angajati la curatenie. Acolo am facut de la clasa a patra la a saptea." Fuga nu s-a oprit insa aici. "A durat vreo trei-patru ani vanatoarea. Pe urma a inceput alta vanatoare.  Unde erau stabiliti acolo, in Ganeasa, tata si unchiul, nimeni nu voia sa se inscrie in colectiv. Toti spuneau sa se inscrie intai basarabenii, ca ei au fugit de colhoz. Si erau saracii dusi la prefectura, batuti, tinuti cate o saptamana pe-acolo. Schingiuiti, pana s-au inscris in colectiv. Noi n-am avut pamant, dar ne-au luat caii, toate utilajele pe care le aveam pentru a lucra pamantul." Dar, dupa tot ce i s-a intamplat, Borosan se declara un om norocos si fericit. Nu se asteapta sa recupereze mare lucru din averea familiei, dar a depus actele cu trei ani in urma  si asteapta o despagubire.
Despre autor:
