Timpul nu inainteaza decat strivind sub tavalugul lui multimile; cei slabi vor pieri, cei tari asijderea, si din chiar acesti calareti, in afara de unul. Pentru el, pentru infricosata lui faima au patimit si au urlat veacurile. Il vad crescand la ori
Timpul nu inainteaza decat strivind sub tavalugul lui multimile; cei slabi vor pieri, cei tari asijderea, si din chiar acesti calareti, in afara de unul. Pentru el, pentru infricosata lui faima au patimit si au urlat veacurile. Il vad crescand la orizont si aud deja gemetele, chiar strigatele noastre. In noaptea ce ne va pogori in oase nu va aduce pacea?, cum a facut-o pentru Psalmist, ci groaza". Viziunea intunecata a lui Cioran, desprinsa de Romania si de romani si izolata in mansarda din Paris, pare la fel de iluzorie ca si proiectiile senine ale unui optimist. Dar din punctul de vedere al Lepei Barbat, cazuta pe strada la Timisoara in Piata Libertatii cu un glont in cap, ea este perfect valabila. La fel si in sufletul tanarului uslas omorat cu un glont in frunte la Palatul Telefoanelor din Bucuresti in timpul revolutiei. "Pentru soldatul cazut in lupta, razboiul este fara sfarsit" a fost o vorba rostita de un filozof la sfarsitul primului razboi mondial si a ramas la fel de actuala in zilele tragediei care a lovit natiunea romana in decembrie 1989. Fara mortii de la Timisoara, fara mortii de la Bucuresti si din celelalte orase martir, revolutia n-ar fi existat. Istoricii ar fi scris un capitol scurt continand cateva detalii picante ale CPEx-ului din 17 decembrie 1989, in care Nicolae Ceausescu a fost indepartat printr-o lovitura de palat, sau despre o intelegere intre generalii Milea si Vlad din aceeasi zi care sa fi condus la inlaturarea lui printr-o lovitura de stat. Dar, mai ales, daca romanii ar fi iesit in strada sa protesteze, sa formeze partide alternative in 16 decembrie sau in 17 decembrie si nu abia in 20, adica daca ar fi facut gestul natural de eliberare inainte sa se produca tragedia, si nu ar fi fost nevoie sa fie provocati de altii, astazi constiinta lor era mai usoara. Tot ceea ce i se intampla astazi romanului, de la saracie la coruptie generalizata, ura si dezintegrare spirituala, este pretul platit pentru acea ezitare. Ba chiar situatia poporului roman astazi este mult mai grava ca in trecut: folosirea abuziva, diversionista a ideii nationale de catre regimul politic al lui Ceausescu i-a lasat pe romani si fara credinta adevarata, sufleteasca in ideea nationala, indreptandu-se lent spre adoptarea finala a ideilor altora. Exista si o explicatie teologica asupra nefericirii romanilor in perioada comunista. Preotii unui popor au si menirea de a crea deasupra unui neam o cupola protectoare prin rugile lor. Compromisurile capilor bisericesti, abandonarea sfinteniei lor in mocirla materialista, precum si diluarea operei calugarilor, a pustnicilor care au misiunea ca prin puritatea lor sa ocroteasca Romania, ne-a lasat si fara protectie divina. Invocarea acelor aspecte ale divinitatii, Dumnezeu si Christos, in timpul revoltei populare: "Dumnezeu si-a intors fata spre romani" (Mircea Dinescu) si "Christos se naste pe acest pamant" (Ion Caramitru) a fost pur formala. Realitatea era cu totul alta: ideea de jertfa a umblat ca o furtuna prin mintile oamenilor si a fost repede compromisa de circul religios, de ceremoniile false, de cruci infipte in asfalt, de rugaciuni pe trotuar si de exhibitionism charismatic, in timp ce chipul schimonosit al sefului statului, cazut langa zidul de la Targoviste si care intruchipa nefericirea noastra, continua sa ne urmareasca asemeni unui afis dintr-un film de groaza. Executia sotilor Ceausescu ne-a stampilat repede pe brat eticheta de salbatici. Nu, romanii nu erau salbatici in acel decembrie 1989! Nu salbaticia era starea lor, ci altceva, mult mai grav: le lipsea spiritul de justitie. Romanii nu mai cunoscusera de mult simtul dreptatii si de 70 de ani nimeni nu le mai dadea dreptatea.
Despre autor:
