Pax Sovietica

Un ziarist italian, Roberto Cestelli, publica in 1979 o analiza care, am considerat, merita sa fie republicata acum. Pentru ca, in lupta geopolitica mondiala, aproape nimic nu este nou. Va propunem o intoarcere in timp numai pentru a intelege mai bine prezentul si a putea previziona viitorul. De exemplu, ziaristul italian milita in urma cu aproape trei decenii pentru crearea Uniunii Europene ca o contrapondere la puterea sovietica. Chiar daca intre timp URSS a redevenit Rusia, planurile imperiale rusesti se bazeaza si azi, ca si atunci, pe Testamentul lui Petru cel Mare, la care face referire si Cestelli. UE a aparut si s-a extins, dar tot nu a reusit sa-si creeze o politica de aparare si securitate comuna. Daca lupta pentru controlul resurselor si spatiilor geostrategice ale Asiei Centrale s-a mutat intre timp din zona Vietnamului in Irak, Iranul continua sa fie o piesa-cheie in toate scenariile de dominatie globala. Miza energetica a devenit, astazi, mai importanta ca niciodata. Departe de a renunta la ambitiile de super-putere, Rusia a reusit sa transfere americanilor provocarile Afganistanului de acum 30 de ani. O sa mai descoperiti ca Romania avea atunci un rol important in jocul de sah dintre marile puteri, aceleasi care isi disputa si astazi suprematia lumii. (Victor RONCEA)
Anul 1978 a fost, in mod incontestabil, cel al Rusiei sovietice. Insatiabilul sau program de expansiune teritoriala si de putere, prin contestare politica si forta armelor, a fost urmat cu un talent si o discretie extraordinare si cu o indiferenta totala fata de Occident - cazut intr-o letargie politica de unde risca sa iasa, prea tarziu, trezit de vacarmul mortal al celui de-al treilea razboi mondial. Turul de forta al sovieticilor din aceasta perioada a ilustrat intr-o maniera impresionanta rapiditatea cu care URSS-ul a ars etapele in drumul sau spre cucerirea dominatiei mondiale. Pentru a completa aceasta cucerire si a-si proteja proprietatea, Uniunea sovietica a pus pe picioare, cu o discretie extrema, forta navala cea mai puternica pe care a cunoscut-o vreodata istoria.
Pana la inceputul anului 1978, obiectivul sau major a fost de a proceda la vaste infiltrari in Africa Occidentala, care ii asigura baze aeriene si maritime pe coastele atlantice ale acestui continent si care i-ar fi permis sa intrerupa, la momentul oportun, transporturile si contactele maritime dintre Aliati si America de Nord si cele ale Europei Occidentale. Alianta cu Fidel Castro si cu cateva state din America centrala a permis URSS, in conjunctie cu bazele sale africane, si bineinteles cu cele din Algeria, sa efectueze o veritabila incercuire a fortelor NATO, in vreme ce singura, Romania, prin luarea sa de pozitie, a pus in dificultate - chiar daca nu a facut-o decat partial - planul de consolidare a armatelor din Pactul de la Varsovia si angajamentul lor de a interveni in conflictele dintre tarile Indochinei.
Semnarea acordului sino-japonez a luat prin surprindere si a iritat Kremlinul caruia, in aceeasi masura, nu i-au picat deloc bine vizitele presedintelui chinez in Iran, in Romania si in Iugoslavia. Dar raspunsul sau a fost unul usturator si devastator: guvernul de la Bucuresti a fost, practic, amenintat, vizita lui Brejnev la Sofia a fost mai mult decat un avertisment la adresa lui Ceausescu si a lui Tito, iar revolte sangeroase au izbucnit impotriva lui Reza Pahlavi, care a fost constrans sa-si abandoneze tara. Acordul de asistenta mutuala dintre URSS si Republica socialista a Vietnamului, semnat la Moscova, la 3 noiembrie 1978, nu a fost doar un consens dat de Uniunea Sovietica pentru invadarea de catre Vietnam a tuturor statelor peninsulei Indochinei, dar, mai ales, o palma peste fata administrata Guvernului de la Beijing.
Diplomatia SUA iese din letargie
Este incontestabil faptul ca politica externa a SUA isi pierduse increderea si consideratia pe plan mondial. Dupa infrangerea militara si pierderea prestigiului pe care insusi poporul american le-a aplicat propriului guvern in afacerea Vietnamului si dupa pasivitatea cu care Washingtonul a asistat la dezagregarea si la distrugerea Libanului, la sovietizarea Angolei, Etiopiei si Somaliei, la participarea gherilelor cubaneze si cehoslovace la batalia din Cornul Africii, si, in fine, la invadarea Cambodgiei, primele acorduri de la Camp Davis au adus o gura de oxigen diplomatiei lui Carter si au facut sa apara speranta ca, in sfarsit, arborele fragil al Pacii din zona mediteraneana orientala avea sa dea roade. Garantiile repetate acordate de SUA seicului Reza Pahlavi au aparut ca un gest efectiv si concret de forta care urmarea temerile justificate ale Arabiei Saudite, care se simtea amenintata de multa vreme de infiltrarea sovietica in Golful Persic si in Peninsula Araba. In sfarsit, vizita recenta a vicepremierului chinez in Statele Unite a facut sa se intrevada posibilitatea de a avea un mare aliat pe frontul asiatic al URSS si deschiderea unui drum imens pentru industria americana, in punctul in care toate tarile erau curpinse de un val de entuziasm incontestabil excesiv.
Noi, cei de aici, din Europa, am inceput, de asemenea, sa redevenim increzatori, desi cu o oarecare prudenta, in diplomatia americana care, in sfarsit, parea ca a iesit dintr-o imobilitate care risca sa fie mortala pentru intreaga lume libera, in special pentru Japonia si Europa Occidentala.
Replica Kremlinului
Raspunsul rapid al Kremlinului nu s-a incadrat in arta diplomatiei, ci, practic, in forta armelor, totul bazandu-se pe un desen bine schitat si care urma pasii propusi intr-un program, in urma cu 250 de ani, de Petru cel Mare, in faimosul sau testament alcatuit la Petersburg, in 1725. Dar sa examinam care au fost manevrele URSS-ului, slabele contra-manevre ale Statelor Unite si consecintele evidente pentru noi, europenii.
Imediat dupa ce poporul razboinic al Vietnamului s-a dezlantuit impotriva camarazilor comunisti din Republica Socialista a Cambodgiei, la un pas de a devora si Thailanda, consolidand, de asemenea, si dominatia sovietica in peninsula Indochinei, URSS a reluat, decisiv, marsul sau pentru a castiga dominatia asupra rutelor arabe ale petrolului. Primul sau gest a fost de a pune imediat foc pe paiele iraniene, fortareata pe care SUA o creasera la frontiera arabo-siita a URSS, unde era masata o armata dotata cu armament foarte modern si extrem de bine antrenata, incat era considerata drept cea de a treia forta militara din lume. Iranul a cazut imediat sub influenta nefasta a Ayatollahului Khomeini, dominat de o mentalitate fanatica si medievala. Este incontestabil ca Rheza Pahlavi nu a fost la adapost de unele erori; dar greseala sa cea mai mare a fost aceea de a crede ca ar putea reusi sa faca un salt de cinci secole de civilizatie pentru poporul sau, aflat in razboi de peste un deceniu. Un reflux de fanatism l-a propulsat, iar Ayatollahul Khomeini si-a putut imagina ca a castigat totul in numele lui Allah; dar revolutia iraniana s-a facut mai mult in numele "Capitalului" decat al "Coranului", sufletul revoltei iraniene fiind constituit mai ales din Tudeh, adica Partidul Comunist iranian si se pare ca nimeni nu a raspuns la ordinul de renuntare la arme lansat de Ayatollah. Am auzit ca acesta s-a retras in moscheea dintr-un mic oras pentru a se ruga la Dumnezeul sau, in timp ce in tara sa aveau loc arestari, procese ale tribunalelor populare si executii. In vreme ce Khomeini se consacra rugaciunii, mainile lungi ale Kremlinului continuau sa incendieze alte tari. Ambasadorul SUA a fost asasinat in Afganistanul limitrof si complet sovietizat; dar protestele americane au fost atat de slabe incat nici nu ar merita sa fie amintite, in timp ce in apropiatul Irak, unde influenta sovietica era tot mai puternica, revolutionarii comunisti iranieni erau gazduiti si antrenati. Intalnirea si imbratisarile fratesti dintre Khomeini si Arafat ar fi trebuit sa ii faca sa se cutremure, nu doar pe Allah, ci si pe Nasser si pe Menachem Beghin, din motive complet opuse, dar avand un numitor comun: teama de tentaculele sovietice si neincrederea fata de promisiunile americanilor.
Primul obiectiv: controlul asupra rutelor petrolului
Cursa sovietica pentru controlul rutelor petrolului, care a inceput deja cu sovietizarea Afganistanului, a Yemenului de Sud, a Angolei, a Erithreei si Somaliei a avut, in ultimele saptamani, un ritm greu de stapanit. Dezagregarea puterii militare a Iranului (sa nu uitam ca era considerata a treia din lume) le-a deschis calea spre Golful Persic si, prin urmare, posibilitatea de a privi direct in ochii guvernantilor Arabiei Saudite, prima tara producatoare de petrol din lume. Atacul declansat pentru Yemenul de Sud, sovietofil, permitea blocarea stramtorii Aden la punctul de pornire a celor doua rauri si, practic, inchiderea in amonte a Canalului Suez. Cu Madagascarul, de asemenea sub control sovietic si cu prietenia ce lega Algeria de URSS, toate rutele petrolului arab si nigerian spre tarile Europei occidentale puteau fi blocate, prin surprindere, in timp ce controlul Peninsulei Indochina - obtinut prin intermediul invaziei vietnameze si bazele aeriene si maritime de pe coastele Afganistanului - permitea blocarea, tot pe neanuntate, a caii de aprovizionare pentru Japonia.
Dar actiunile belicoase ar fi fost inutile pentru a face Europa Occidentala si Japonia sa cada la picioarele URSS-ului. Politica de a pune stapanire si de a controla rutele petrolului a alarmat statele arabe moderate si a impins la limita extrema voracitatea altor state producatoare, care, ingrijorate, s-au lansat intr-o serie de cresteri necontrolate si salbatice. Libia, Algeria si Iranul si pana si Venezuela au aununtat alte cresteri incontrolabile (de pana la 45%) si au preanuntat contracte simultane in livrarile de petrol. Evident ca aceasta situatie putea pune in genunchi Europa occidentala si Japonia, fara ca Uniunea Sovietica sa lanseze vreo canonada. Daca, in schimb, rutele petrolului ar fi trebuit blocate, toate tarile industrializate ale Eurasiei, care nu faceau parte din Pactul de la Varsovia, ar fi cazut sub controlul sovietic. Iar patru sute de milioane de oameni ar fi fost constransi sa accepte o finlandizare, admitand ca puterea de la Kremlin nu pretindea o forma de subordonare mai dura. Daca URSS-ul ajungea sa controleze puterea industriala a Europei occidentale si a Japoniei, cine ar mai fi putut, din acel moment, sa o opreasca din drumul pentru castigarea dominatiei mondiale?
Responsabilitatile Statelor Unite
Ce ar fi facut Statele Unite intr-o astfel de eventualitate? Ar fi declansat un razboi atomic si deci, ar fi trebuit sa isi asume toate responsabilitatile pentru inceperea acestuia, deoarece, pentru a pune in practica acest plan de cucerire, URSS-ul nu ar fi avut nevoie - asa cum a facut-o pana in prezent - decat de declansarea unei revolutii obisnuite si de un conflict mondial limitat. "Lectia" administrata de Beijing Vietnamului ne-a invatat ca, in mod sigur, Kremlinul este un batran urs rusesc. In momentul in care lectia a fost impusa, estimam ca nu ar fi fost rau ca ambitia poporului invincibil al Vietnamului sa fie redimensionata si ca germenii de ura in ceea ce priveste China sa fie saditi din abundenta. Intr-o zi, aceasta ura vietnameza ar fi putut deveni un element util pentru Moscova, cand aceasta considera ca a venit momentul sa distuga toate veleitatile Chinei, care nu a reprezentat, in realitate, decat o musca in fata armamentului nuclear al URSS.
In ceea ce ne priveste pe noi, chiar daca criticam pe drept politica externa a SUA, vazand rezultatele dezastruoase pe care le-a obtinut, nu ne permitem sa propunem alta sugestie decat aceea de a considera toate promisiunile de ajutor sau de interventie ca pe ceva sacru. Guvernul Arabiei Saudite gandeste, cu siguranta, ca si noi. SUA ar trebui sa fie constiente de propria lor forta si sa nu se lase intimidate de orice s-ar intampla, chiar daca interventia lor este necesara la sute de mii de kilometri distanta de teritoriul lor. Cel mai mare inamic al Departamentului de Stat este, probabil, opinia publica americana. Afacerea rachetelor din Cuba este un exemplu frapant.
Si Europa?
O reuniune recenta a ministrilor din C.E.E a stabilit ca si cei din Comunitatea Europeana sa isi reduca consumul energetic. Iar preocuparea liderilor Comunitatii pare sa se fi oprit la aceasta simpla recomandare infantila. Noi, insa, am dori sa se vorbeasca clar despre pericolul care apasa asupra vietii si a libertatii noastre pentru ca fiecare european isi aminteste ca la 10 iunie anul viitor i se ofera ultima ocazie favorabila pentru ca toate fortele democrate ale Europei occidentale sa se uneasca intr-o grupare suficient de puternica pentru a putea sa -si apere civilizatia, si in acelasi timp, libertatea.
URSS are o aversiune fata de Uniunea Europeana pentru ca o crede drept principalul obstacol in fata programului sau de dominatie mondiala. Anul viitor, la 10 iunie, europenii trebuie sa uite nationalismul stupid si egoist si sa voteze nu doar pentru un Parlament, ci si pentru o Constituanta (...) pentru o Uniune pacifista, dar si puternica si omogena, care sa descurajeze pentru totdeauna programele agresive si dominatoare trasate de Petru cel Mare si pe care fidelii sai executori testamentari, care guverneaza URSS, continua sa le aplice intr-o maniera implacabila. Numai asa poate fi pacificata planeta noastra zbuciumata, unde milioane si milioane de persoane asteapta inca sa fie scapati de foamete. (...) Acesta cale minunata, la care viseaza toti oamenii, nu poate fi trasata decat de Europa, leagan, de peste 2000 de ani, al civilizatiei, si care trebuie sa beneficieze de consensul constient al tuturor popoarelor care o compun.
Roberto CESTELLI
Traducere de Luciana Pop.
Extras din volumul in curs de aparitie "AXA Geopolitica a Marii Negre"

---

Despre autor: