Petre Pandrea. Un stoic rural?(II)

Detesta "puturosenia valaha" si promite sa fie pana la sfarsitul vietii sale un adversar incoruptibil al "birocratiei lase, fecaline, reptiline si autocefale" din spatiul ilfovean. Unde l-a dus aceasta tafna olteneasca stim deja. Ce are a face! Pandrea iese din puscariile burgheze si puscariile comuniste (le frecventeaza pe amandoua, ca sa nu fie nici o confuzie!), asa cum a intrat: neimblanzit, falos, locvace, eretic simpatic, candidat la toate represiunile posibile, de stanga sau de dreapta. Nu le reteaza, oricum: Petre Pandrea le primeste pe toate, in felul sau mandru si cu firea sa irepresibila. Cand firea oboseste (dar nu pentru multa vreme!), simte ca-l apasa tristetea. Atunci domoleste motoarele indignarii si contempla, pentru o clipa, orizonturile melancoliei nervaliene: "Sunt un melancolic - zice el - in adancul fapturii mele. Lebada neagra a melancoliei pluteste permanent pe lacurile mele. Ca sa nu-mi inghete, si sa nu-mi impiedice declansarea focurilor de artificii ale feeriei, strang de gat neagra lebada. Mi se prelinge printre degete si se scufunda in lacurile subterane. Acum, intelegeti prieteni de ce lebada neagra a melancoliei mele tulbura si ingheata feeria amicitiei, de ce sunt un prieten atat de detestabil?" Lebada neagra a melancoliei este insa, ne avertizeaza chiar autorul, sugrumata la timp, si spiritul pandur isi gaseste energiile necesare pentru a vitupera pe "plescarii Bizantului", pe huliganii de stanga si de dreapta (in latura morala) si pe catilinarii politici. Ce urmeaza se poate inchipui. Nimic nu scapa, nici o "lichea fantizata" (admirabila formula!) nu este iertata. Din fericire, Petre Pandrea isi mai schimba din timp in timp impresiile asupra contemporanilor sai. In cartile anterioare il desfiinta, de pilda, pe cumnatul sau, Lucretiu Patrascanu. In Soarele Melancoliei, Patrascanu capata dimensiuni mitice: "Lucretiu Patrascanu a fost un personaj absolut modern, un fiu al framantatului secol XX, cu o gandire si cu o sensibilitate acut contemporana. A sfarsit intr-o tragedie de tip antic sofoclean. Un sfarsit tragic, cu torturi fizice si morale, timp de sase ani neintrerupti, in hrube sordide. Imi aminteste de Prometeu inlantuit pe crestele muntilor Caucaz, cu ficatul devorat de ciocul vulturilor."
Alti ipochimeni nu sunt insa iertati de acest mandarin rural, mandru de nobletea lui si inclement cu ceea ce el considera a fi prostituatele istoriei. Vorba grea, judecata aspra, melancolia s-a transformat, brusc, intr-o stare de spirit iacobina. S-ar potrivi aici un verb folosit din ce in ce mai rar in limba romana actuala: a afurisi. Petre Pandrea este un maestru al afuriseniei. Stie ca nimeni altul sa-si afuriseasca dusmanii. De aceea il iubeste pe Arghezi (cand il iubeste!) si isi alege cu grijja cuvintele care pot ucide. In astfel de momente, eseul biografic al lui Petre Pandrea este sufocat de monstrii nemerniciei. Groza este "o prostituata a trotuarului politic", Petru Dumitriu a scris o carte (Drum fara pulbere) care este, pur si simplu, "o ticalosie", la celalalt capat al istoriei - Titulescu este un conservator "factice si formal", un copil prost crescut, viclean si feroce cand e cazul, in fine: un spirit flexibil, prea flexibil, anxios, lipit de loialitate, mereu la panda (am rezumat datele portretului). Inconfundabilul, irepresibilul Pandrea nu-i iubeste nici pe Bratieni. Nu ezita sa-i numeasca (din pricina represiunilor din 1907) "ucigasi" si cere, imperios, sa nu li se ridice statui in tara romaneasca. Il admira pe Parvan si-l considera maestrul, model al sau. Istoricul ar fi, ca si el, "un luceafar al melancoliei", "un prince-paysan". Fac parte, asadar, din aceeasi familie "strict mandarinala si rural-mosneneasca". Asta inseamna, intre altele, o viziune organicista asupra lucrurilor. Pe Iorga, Petre Pandrea il numeste "titanozaur", "fanariot genial" si-l iubeste cu intermitente. Este suparat pe marele istoric pentru ca, dupa ce-i gaseste o sursa documentara in bibliotecile din Germania, nu-i multumeste cum s-ar cuveni.
Venind vorba de studiile sale berlineze, Petre Pandrea descrie, cu talent, o masa "luculica", animata de vinuri romanesti, cu austerul Parvan si cu asistentul sau, tanarul istoric Nestor, mai putin auster. Scena epica memorabila. Moralistul Pandrea are ce scrie si ce barfi. Etica pe care o recomanda se sprijina, in continuare, pe valorile taranesti. In centrul ei se afla "omenia si cumintenia". In Memoriile mandarinului valah si, mai inainte in Pomul vietii daduse mai multe precepte. Ele impaca bucuriile trupului cu austeritatile spiritului oltenesc - eurpean ("eu nu sunt roman - scrie el - sunt oltean si european").
Petre Pandrea aspira sa devina, intr-o pauza dintre razboaiele sale, un stoic rural. Am impresia ca nu reuseste. Melancoliile spiritului trec repede si moralistul de pe Oltet incepe o noua batalie. Stoicismul rural este, in aceste circumstante, ratat. Ce se salveaza este literatura din jurul acestei idei si, prin ea, pesonajul formidabil care este Petre Pandrea.

---

Despre autor: