"Iubesc corpul uman si mai ales realitatea lui"

Florica Ioan, v-am vazut ultima expozitie de sculptura si desene, Galeria "Dialog" din incinta Primariei sectorului 2, octombrie-noiembrie 2005. Am scris o cronicheta in care mi-am aratat bucuria de-a va fi putut vedea lucrarile.
Ati fost studenta a doi artisti care inseamna mult in arta romaneasca: Cornel Medrea si Nicolae Darascu. V-as ruga sa evocati acea perioada, atmosfera atelierelor, harul profesorilor...
Anul intai l-am facut cu profesorul Darascu, cu el invatand desenul in carbune. Eram multi, cam 200 de studenti si aveam ca modele celebrele gipsuri dupa sculptura elina. Darascu venea sambata la corectura, tinand in gura o pipa de care nu se despartea. Ne vorbea indelung despre desen, despre importanta stapanirii lui si despre faptul ca el se invata. Sublinia de asemenea importanta inclinatiilor naturale catre arta. Era firesc, binevoitor, nu ne certa, avea o caldura pe care ne-o transmitea si noua.
Vorbiti, va rog, despre sculptorul Medrea!
Sculptorul Oscar Han fusese scos din invatamant si toti studentii trecusera la catedra lui Medrea, care-l avea ca asistent pe sculptorul Murnu. El ne invata lucruri ce tin de meserie: cum se face o armatura, cum trebuie pus pamantul, cum sa privim modelul care este un volum etc.
Cum era ca profesor Medrea?
Foarte sever. La fiecare corectura strica ceea ce credeam noi ca e arta adevarata. Corectura se facea tot sambata, pentru ca ii era mai usor sa se ocupe de fiecare din cei opt studenti, in parte. Severitatea lui distrugea "frumusete" de lucrari. Se transforma complet in discutiile libere despre sculptura.(Am uitat sa spun ca, incepand din anul doi sculptura am facut-o la liceul Iulia Hasdeu). Medrea avea o voce groasa, placuta, vorbea rar, in cuvinte putine si aceste discutii nu semanau deloc cu relatia de atelier. De multe ori simteam emotia abia stapanita din glasul lui.
Ati descoperit emotivitatea si partea sentimentala.
Cea care-i apropie si mai mult pe invatacei de maestru.
Noi toti l-am iubit foarte mult pe profesorul Medrea. L-am iubit neconditionat.
Ceilalti ani de sculptura i-am facut cu Boris Caragea. Se facuse reforma invatamantului artistic. In 1951, la terminarea anilor de studiu, el este cel care ne-a indemnat sa facem cate o cerere la Uniunea Artistilor Plastici, pentru a deveni membri stagiari. Am expus la expozitiile de stat si dupa 2 ani am devenit membri definitivi. Incepusem pentru fiecare din noi, lungul drum al artei.
Ati simtit vreodata discriminarea pentru ca erati un artist-femeie care cioplea marmura, lemnul, piatra, turna in bronz proiecte alaturi de artisti barbati?
Cu toata aceasta discriminare care inca exista, pe care eu o consider prejudecata, dragostea de cunoastere, dorinta de afrirmare, inclinatiile native, fac din ele artisti la fel de valorosi ca si barbatii. In anul 1945, cand am intrat la facultate, menirea femeii era maritisul si procreatia. Razboiul adusese, in pofida urgiei pe care-o sadise, si un mare progres: a micsorat aria prejudecatilor vizavi de femei. Tot mai multe au dorit sa faca sculptura. Sculptura nu inseamna neaparat muschi foarte puternici si forta.
Nu ati obosit niciodata cioplind piatra?
De loc. Si am cioplit primii 20 de ani din viata, pentru ca mi-a placut, iar modelajul pentru mine e fermecator.
Romancele mostenesc si ele zestrea genetica a inaintasilor. Femeile sculptor sunt foarte muncitoare si nu duc lipsa de inspiratie.
Fara sa fiu feminista, spun ca ele pot sa se sacrifice pentru ceea ce fac si iubesc. Asa se face ca sculptura romaneasca are multe nume extraordinare.
Si daca ele isi pastreaza calitatea de femei cand creeaza, sculptura are un plus de frumusete si de farmec.
S-a spus despre sculptura dumneavoastra ca pastreaza lectia brancusiana. Ce v-a transmis ea atat de puternic?
Brancusi a fost un geniu, a avut o vie inteligenta, pe care a pus-o in primul rand in slujba sculpturii in lemn, populare romanesti si a mitologiei acestuia: "Sburatoare, cum alta nu mai este in toata lumea, frumoasa ca soarele, avand pe aripi numai fire de beteala"... Brancusi spunea ca vrea sa exprime insusirile pasarii si sborul, elanul ei. A fost unic. Un perfectionist de geniu. A deschis drumul artei moderne, demonstrand ca se poate face sculptura altfel ca pana la el.
Sunteti atasata profund de corpul uman, el este cel care v-a inspirat sculptura. L-ati memorat atat de bine, incat, de la terminarea scolii, nu ati mai simtit nevoia de a avea in fata modele.
Da, iubesc corpul uman si mai ales realitatea lui de care sunt foarte atasata. Consider ca este cea mai perfecta creatie a acestei lumi.. Iubesc si arta abstracta in care imaginatia are un drum spectaculos, dar de cate ori am facut asemenea arta, am considerat-o un exercitiu plastic. Intotdeauna m-am intors la corpul uman asa cum il vad eu, indiferent de viitorul artei, indiferent de ce gandesc altii si de felul in care-si privesc propria arta.
Privind astazi sculptura in special si arta in general, ce vedeti, ce aveti de spus?
E greu sa ma pronunt, dar eu sper din tot sufletul ca arta (deci si sculptura) se va intoarce intr-o zi spre frumusetea corpului uman, poate intr-o altfel de viziune ca pana acum. Deocamdata, arta este in toata lumea la o mare rascruce si ea se vede si la noi. Instalatii, cutii, carti, omul lipseste cu desavarsire-roti, obiecte tehnice de tot felul, cu ani in urma gropi (ca arta), etc.
Omul si-a pierdut din cauza excesivei tehnicizari puterea de-a se mai privi si atunci se agata cu disperare de tot ce il incojoara.
Natura a fost distrusa, de asemenea sufletul omului, conteaza socul cu orice pret, alienarea este la moda. Arta moderna, contemporana sau cum vrem sa-i spunem nu si-a gasit marele ei drum care sa egaleze cat de cat drumul artei din secolele trecute.
Este un punct de vedere. Cum simtiti arta religioasa?
Este un subiect departe de preocuparile mele, dar interesant pentru cine il practica. Traim o perioada speciala: instabilitate si mefienta. Totul se rasfrange si in arta. Sper, repet ca arta sa se intoarca spre frumusetea umana a acestui secol.
Omul este altul ca in secolele trecute.
Omul este altfel ca in "Renastere", desi fizic este la fel. Eu cred ca marea arta a lumii trebuie sa aiba fiinta umana in centrul ei, indiferent de epoca. Schimbarile fundamentale de gandire se rasfrang si in arta. Artistul a gasit intotdeauna mijloacele de a ilustra schimbarile.
Sunteti revoltata impotriva industrializarii?
Eu sper in revolta tuturora la un moment dat, fiindca aceasta industrializare goleste fiinta umana de profunzime.
Arta are ciclic nevoie de confirmare iesind in lume, confruntandu-se cu publicul privitor. Inchisa intre peretii atelierului, isi pierde din tulburatoarea ei functie.
De ce ati expus atat de rar? Cum ati rezistat tentatiei de-a vedea reactii, de-a fi la urma-urmei admirata? Ce este de fapt pentru artistul Florica Ioan, o expozitie?
Expozitia personala este o manifestare curenta a fiecarui artist, dar sculptorul este silit sa iasa mai putin in lume, fiindca etapele prin care trece pana la "finit" cer mult timp de lucru. Am deschis 6 expozitii personale in care m-am confruntat cu publicul si cu specialistii, dar personal nu cred ca expozitia personala te face mai mare sau mai netalentat. Pe de alta parte, recunosc ca o expozitie buna reprezinta un act de cultura si acesta este rostul artei.
Ganditi-va ca am da viata copiilor si i-am tine inchisi. Chiar daca nu sunt perfecti, frumosi si hiperinteligenti au dreptul la aceasta "iesire in lume". Sunt creatia noastra.
Expozitiile mele personale au fost bune si confruntarea cu publicul sau cunoscatorii de arta a fost in favoarea mea. Recunosc, insa, ca cel mai mult imi place munca in atelier, unde ma simt cel mai bine.
Nu degeaba Ruxandra Garofeanu a vorbit despre atelierul dumneavoastra ca despre "o padure de sculpturi". Va doresc viata lunga, noi si noi opere de arta si acum, la apropierea Craciunului, La Multi Ani!
Multumesc foarte mult, Iolanda Malamen

---

Despre autor: