Lansat pe 12 noiembrie, la Paris, la celebra casa de licitatie Sotheby's, cartea-album a istoricului si scriitorului roman stabilit in Franta, Gabriel Badea-Paun cunoaste (deocamdata) doua versiuni editoriale: franceza - "Portraits de Societe, XIXe -XXe siècle" (editor Citadelles et Mazenod, 2007) si engleza - "Society Portrait. From David to Warhol" (editor, Vendôme Press pentru New York) si "Society Portrait Painting. Prestige and the Pursuit of Elegance" (editor, Thames & Hudson, Londra).

Albumul face o panoramare a portretisticii - cu o impresionanta galerie de imagini - din prima parte a secolului al XIX-lea, pana la cel de-Al Doilea Razboi Mondial, reusind sa sugereze spiritul epocii. Autorul insereaza in textul oarecum de specialitate informatii "picante" despre intamplari sau mici caracterizari ale artistilor sau ale comanditarilor. Intre personajele care pot fi regasite in studiul lui Badea-Paun se numara Consuela Vanderbilt (viitoarea ducesa de Marlborough) care i-a pozat lui Paul Helleu (tabloul se gaseste la Metropolitan Museum), Giovanni Boldini si John Singer Sargent; Printul de Wales, Regina-mama sau Arriana Boardman cu calul ei Gatsby, modele pentru Susan Crawford.

Gabriel Badea-Paun este doctor in Istoria Artei la Universitatea Paris IV Sorbona. A publicat, intre altele si biografia "Carmen Sylva, uimitoarea regina Elisabeta a Romaniei" (Bucuresti, Editura Humanitas, 2003; a doua editie revizuita si adaugita in 2007).

Care este secretul ca, pornind de la o teza de doctorat, sa scrii o carte-album de arta care sa aiba si succes de critica si de public?

Citeste si:

Teza mea de doctorat la Paris IV Sorbona era consacrata unui portretist monden, Antonio de La Gandara, care a activat la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea. Incercand sa il situez cu mai multa precizie in contextul istoric si artistic in care si-a desfasurat cariera, am fost nevoit, deci, sa imi indrept analiza asupra intregii epoci ce atat de plastic a fost numita "Belle Epoque" si am ramas uimit dandu-mi seama ca exista un adevarat gol istoriografic privind aceasta chestiune. Pur si simplu, portretul de comanda din secolul al XIX-lea fusese ocolit de istoricii de arta francezi, cativa pasi fusesera facuti in Anglia de Richard Ormond in lucrarile ce le-a publicat despre John Singer Sargent, dar era numai un studiu de caz referitor la un singur artist. Era deci o ocazie, poate unica, de a scrie despre un subiect atat de interesant, iar editorul meu, Citadelles et Mazenod, cea mai insemnata editura de arta din Franta, m-a sustinut din primul moment si a coprodus volumul impreuna cu alte doua edituri Thames & Hudson de la Londra si Vendôme Press de la New York.

Vastul volum "Portretul societatii" abordeaza portretistica din perioada secolului al XIX-lea si pana la inceputurile veacului trecut. Exista voci care afirma ca acest tip de pictura este demodat, comercial si non-creativ. Sunteti de aceeasi parere?

De la aparitia sa in secolul al XIV-lea, teoriile privind caracterul portretului si misiunea sa sociala au fost foarte numeroase si adesea s-au contrazis, iar caracterul sau comercial si non-creativ a fost adesea invocat. Pentru a evita aceasta situatie, de cele mai multe ori, portretele ce erau expuse la Salon in secolul al XIX-lea nu purtau numele modelului - o personalitate cunoscuta putea deturna atentia publicului -, ci numai enigmatice "Madame X..." sau "Monsieur Z...". Nenumindu-si modelele, pictorii isi manifestau explicit intentia de a nu copia "mecanic" o fizionomie pe panza, ci de a crea o opera de arta.