„Toate satele isi au Babadagul lor“, marturisea Stasiuk intr-un interviu. „Nu stiu ce este Babadagul. Aveam nevoie de un titlu care sa exprime totul si nimic. Am fost la Babadag de doua ori, de fiecare data cite cinci minute. Acolo fac popas autobuzele care merg in Delta“, mentiona in treacat autorul.

Marturisirea lui Stasiuk, deconcertant de simpla, e poate cea mai curata descriere a acestui fals jurnal de calatorie prin cele mai neumblate locuri ale Europei de Est. Traseul polonezului a ocolit deliberat metropolele si rutele cartografiate in atlase si pliante turistice, indreptindu-se catre zonele cu grad maxim de banal, plictis si degradare. Traiectoria aleasa de Stasiuk nu e un moft nazarit dintr-un fals nonconformism care ia distanta de staiful centralitatii. E, mai degraba, o incursiune in zone a caror existenta nu intereseaza pe nimeni si care se hraneste tocmai din incapacitatea de a absorbi lustrul centralitatii. Optiunea lui Stasiuk nu e o afirmatie a superioritatii Estului, conservat de propria amnezie. Atlasul polonezului e ingreunat de melancolia pe care numai locurile care agonizeaza o pot secreta si colora cu instantanee inedite.

Sate pierdute din Ungaria, periferiile unor orase pipernicite din Ucraina, stupefianta Albanie intepenita intr-o angoasa perpetua, Chisinaul cu interlopii de imprumut, fantomatica Republica Gagauza si ireala Romanie, acestea sint statele care-si fac loc, alandala, pe harta lui Stasiuk: „Caci, la urma urmelor, ce tari sint astea? Amintiri ale unor tari de demult, ramasite ale unor foste tari si proiecte ale unor potentiale tari, niste promisiuni ambigue si 'las ca v-aratam noi voua>>“. Au in comun acelasi statut de zone paraginite dintr-o neatentie a destinului si aceleasi ambitii de a-si schimba, intr-un viitor mereu aminat, conditia de state-orfan.