Comisia McCarthy a fost infiintata de Congresul Statelor Unite pentru a cerceta, in cadrul unor audieri publice, legaturile cu Uniunea Sovietica si cu partidele comuniste ale intelectualilor americani, dar mai ales ale celor din show business. Audierile au creat o stare de panica agresiva in cercurile intelectuale, demascarea retelelor de spionaj (existente) era greu de facut prin astfel de metode, iar declaratii scoase din context, invidii si tot soiul de abjectii caracteristice relatiilor dintre cei care se intrec pentru glorie au capatat coloratura politica si au fost sanctionate prin eliminari din viata artistica.

Au scapat vinovatii si au patit-o multi nevinovati. Nici prin numarul celor audiati, nici prin consecintele suportate de acestia, activitatile Comisiei McCarthy nu pot fi puse alaturi de actiunile represive fasciste sau comuniste, desi aceasta apropiere este uneori facuta cu reaua intentie de a demonstra ca drepturile omului sint in mod egal nesocotite in toate sistemele. Ceea ce este semnificativ pentru Comisia Mc Carthy este modul in care intoleranta si dorinta de a gasi dusmani, acolo unde erau doar oameni care gindeau altfel, au intunecat ratiunea intr-o tara unde principiile democratice constituiau singurul sistem de referinta cunoscut. Nu exista sisteme sigure de aparare impotriva dictaturii unei minoritati decise sa se apere in timp ce se inarmeaza cu ideologia distrugerii. In Evul Mediu, isteria apararii comunitatilor sanatoase se facea in numele religiei: oamenii curati erau aparati de influenta celor in contact cu diavolul (nu se stie de ce pacatosii erau in majoritate pacatoase), in epoca moderna diavolul a fost inlocuit de iudeo-masoni, de evrei pur si simplu, de comunisti, de anticomunisti, de trotkisti, de deviationisti, egalitatea genurilor a fost restabilita... Nu avea mare importanta cum se numea si ce facuse in mod concret cel considerat dusman, importanta era acuzatia.

Scrisa in 1962, pe o solida baza documentara despre evenimentele petrecute la Salem in 1692, piesa lui Arthur Miller “Vrajitoarele din Salem” („The Crucible”) sublimeaza experienta americana, avind totodata intuitia remarcabila, pentru acele vremi, ca nu evoca intimplari uitate, ca nu se refera doar la un senator destul de rapid eliminat din viata publica: piesa sintetizeaza, de fapt, o realitate a secolului XX, realitate soldata cu milioane de victime, iar efortul dramaturgului, izbutit atit in planul ideii, cit si in cel al dramei, este de a demonstra modul in care pot fi manipulate multimile, cind isteria ucigasa devine o forta in sine si nu se mai supune celui care a declansat-o, cind vinovatiile „laice” capata dimensiuni cosmice si nici o convertire nu e posibila.