Franta si lumea

Era in aceiasi ani in care un text al cunoscutului comediograf, care a fost Marivaux, continea o replica sunand cam asa: “Parisul e lumea, iar restul pamantului e mahalaua sa” si cu un secol si ceva inainte ca un eseist belgian sa poata scrie ca spiritul european este spiritul francez in calatorie...

Am adunat aici, din reflectia ultimelor veacuri moderne doar trei marturii - si cate s-ar mai putea aduna inca - pentru recunoasterea imprejurarii ca, fara Franta, continentul nostru si lumea noastra ar arata altfel. Nici trama urbana a Washington-ului conceputa de arhitectul parizian l'Enfant, nici cultura atat de inalta si creatoare de valori universale a negritudinii africane sau antileze intruchipate de Leopold Sedar Senghor sau Aime Cesaire nu ar fi fost de conceput fara spiritul de finete si spiritul de geometrie ale Hexagonului. Dupa cum greu ar fi sa ne inchipuim cultura universala fara Cantecul lui Roland”, fara catedralele gotice inaltate in “opus francigenum”, fara uriesenia personajelor lui Rabelais sau fara scepticismul “Eseurilor” lui Montaigne, fara gandirea carteziana, fara Comedia Franceza sau fara civilizatia “curiala” a veacului Regelui Soare, fara francezul suprem, cum a fost denumit Voltaire, fara “Enciclopedie” si fara “Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului”, fara “Codul Napoleon” si fara Balzac, fara impresionisti, fara Camus si fara Malraux.

Pentru noi, romanii, spiritul afin al celorlalti latini din Occident ramane mereu genul proxim in toate directiile, de la mental la politica, iar “limba zeilor” - cum a fost denumita franceza - marele senegalez abia amintit - a fost cea pe care au deprins-o pasoptistii “bonjuristi”, marii nostri interbelici, ca si generatiile care au transformat-o, in epoca totalitara, intr-o limba a rezistentei intelectuale. Mi-ar fi dificil sa gasesc o mai miscatoare expresie a atasamentului romanesc fata de Franta, alta decat fraza lui Nicolae Filipescu din 1916, in mijlocul tulburarilor din prima conflagratie mondiala: “E mai bine sa fii invins alaturi de Franta, decat invingator contra ei.” Dupa cum, iarasi, o mai sintetica privire asupra raporturilor romano-franceze decat aceea a lui Nicolae Iorga, “fost elev al scolilor Frantei”, din acelasi an tragic 1916, greu mi-ar fi sa iscodesc: “Pentru a gasi primul contact dintre neamul francez si neamul romanesc, inrudite prin comuna lor descendenta latina, trebuie sa ne intoarcem la epoca foarte indepartata, cand galii, in larga lor expansiune cuceritoare, trecura raurile din nordul Peninsulei Balcanice pentru a ajunge la sanctuarele vechii Greci.

Inainte sau dupa acel mare eveniment al migratiei popoarelor, elemente cu sange galic se asezara in vecinatatea dacilor. Si inca mai tarziu, amestecul de sange a putut sa se produca in vremea cand Roma era stapana atat pe Loire, cat si pe Dunare, elemente militare de origine dacica fiind folosite in legiunile din Galia sau invers, elemente galice in cele din Dacia. Dar acesta este un mit cu caracter general apartinand circulatiei interioare a popoarelor, in largile cadre geografice ale imperiului, si nu un termen caracteristic relatiilor dintre stramosii francezilor si cei ai romanilor.” Cartea, veche de nouazeci de ani, a marelui carturar national dedicata “Istoriei relatiilor dintre Franta si romani”, care incepea cu abia citatele cuvinte, ramane pana azi un reper.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe