Pentru a controla violenta parentala, presedintele unui stat decide ca micile corectii fizice sa se petreaca in cadru organizat, contra unei taxe adecvate. Astfel se cladeste „Palatul chelfanelii", impozant edificiu unde copiii o incaseaza rationalizat, iar parintii se defuleaza, dupa datina stramoseasca a tuturor tarilor lumii. In paralel, presedintele simte vistieria tarii rumenindu-se ca un cozonac la focul cuptorului sau mintal.

Romanul de mic litraj „Palatul chelfanelii", scris de Pascal Bruckner, s-a ivit pe raftul romanesc in 1991, la Editura „Babel", in traducerea Sandei Reinheimer. Momentan, cartea e disponibila la Editura „Trei", pastrand traducerea amintita. 124 de pagini, 14,9 RON, an de |aparitie 2005.

Presedintele n-are decat patru clase, pentru ca cel mai adesea sefii de state stiu sa se opreasca la timp cu studiile, dar falfairea geniului e usor de recunoscut in decretul pe care il emite. Pe tronul tarii sale de buzunar - situata „undeva intre Elvetia, Franta, Germania, Asia si Africa" - Presedintele pare asezat pe-un musuroi cu furnici: n-are stare, deloc nu are. Ne aflam in pragul anului 2000, iar dictatorii, pentru a rezista, trebuie sa se remarce prin initiative care sa-i salte atat in ochii opiniei publice internationale, cat si in ai propriilor popoare. Daca aceste initiative mai aduc si arginti la buget, cu atat mai bine.

Apare, prin urmare, pe harta tarii, „Palatul chelfanelii", a carui folosinta se vrea o dubla lovitura: financiara si de imagine. „Palatul chelfanelii" e prevazut cu 14 etaje, unde copiii tarii o iau pe coaja echitabil, civilizat, sub supraveghere stricta: „La etajul intai se trage de urechi; la etajul al doilea se dau perechi de palme; la etajul al treilea copiii sunt pusi la colt...; la al saptelea se distribuie jordii." Organizare nemteasca, ce mai!

Citeste si:

Cetateanul care administreaza smotoceala, clientul, trebuie sa sara cu banul, la fel ca spectatorul pregatit sa guste pe viu show-ul. Iar copilul caftit are si el avantajele lui: in primul rand, si-o ia de la o persoana necunoscuta, lipsita deci de orice resentiment, si-apoi numarul de batai lunare este egal cu al tuturor mucosilor patriei. Desigur, unii mititei ar putea obiecta ca la casele lor n-o incasau niciodata, dar alti copii „primeau cate o portie dubla, sau tripla", ceea ce constituia o inechitate. Asa ca, pana la urma, cum magistral explica insusi Presedintele, „echilibrul a fost restabilit."

Succesul noii zidiri este urias, „Palatul chelfanelii" devine o institutie majora nu numai in stat, ci si in lume. „Tara capata pe plan international o aureola umanitara si finantele, un sprijin serios." Iar perspectivele sunt stralucitoare, palatul urmand „sa fie curand cotat la Bursa." Poporul ajunge cat ai clipi dependent de noul drog - pe care-l putem numi „defularea prin scatoalca" -, iar visele Presedintelui n-au nevoie de invitatie speciala pentru a depasi, in zbor, granitele tarisoarei sale. El nazuieste, nici mai mult, nici mai putin, decat sa livreze si la export inventia sa revolutionara, „sa-si vanda gaselnita tarilor mai bogate, Statelor Unite de exemplu. Ah, sa inaugureze un Palat al Chelfanelii pe Broadway...!" Gandea corect Presedintele, caci un „Palat al Chelfanelii" deschis pe Broadway ar fi falimentat in mod sigur teatrele care asigura faima acestui areal.

Cum sta scris in astrele multor succese, vine la un moment dat si criza: apar excesele, coruptia, evaziunea... Multe pramatii de copii merg pana acolo incat, „de acord cu parintii lor, isi pun in gand sa triseze si-si cos, sub chiloti, cauciucuri vechi sau o umplutura groasa de lana si de carpe care atenueaza durerea." E planuita chiar o rascoala, o lovitura de palat, pusa la cale de membrii asociatiei „Trei peri in barba", organizatie compusa din adolescenti, din candidati la primele tuleie, cum le arata si numele.