Razvan Mazilu s-a nascut la 21 iunie 1974, la Bucuresti si a inceput sa studieze dansul la 3 ani. A absolvit sectia Creatie Coregrafica (1996) la UNATC "I. L. Caragiale". inca din anii liceului devine solist al Companiei de Dans Contemporan "Contemp", mai intai la Opera Nationala Romana, apoi la Teatrul Evreiesc de Stat. Din 1993 alege sa fie stapanul propriului destin artistic, devenind free-lancer si isi continua cariera ca interpret si creator.

Debutul lui Razvan Mazilu in coregrafie este marcat spectaculos de cateva premii obtinute la festivalurile de dans, iar in 1995, inca student, Razvan monteaza la Teatrul National Bucuresti primul spectacol semnat integral: "Dama cu camelii" dupa Al. Dumas - fiul.

Acest spectacol de teatru si dans este considerat de critica de specialitate drept unul de rascruce. Tot in 1995, regizorul Andrei serban il invita - in calitate de coregraf - in echipa cu care monteaza "Oedipe" de George Enescu la Opera Nationala Romana. Toate spectacolele sale se desfasoara cu sali arhilpline si se incheie invariabil cu un public in delir.

Adevarul: - Esti cel mai de succes si mai iubit balerin al momentului? Cat de greu a fost drumul pana aici?

Razvan Mazilu: Eu nu m-as numi balerin. Cred ca denumirea de dansator este mai nimerita, pentru ca dansul pe care il practic este unul liber, foarte personal, departe de constrangerile baletului clasic. Presa are nevoie de imaginea unui balerin, de aceea au existat si articole in care mi s-a edulcorat imaginea, personalitatea. Eu sper ca sunt mai mult decat atat, pentru ca sunt si coregraf. Cat despre succes, nu sunt ipocrit sa spun ca nu imi place, ca nu mi-l doresc, dar, pe de alta parte, eu nu fac aceasta profesie doar pentru a da autografe. Pentru mine, dansul este o profesiune de credinta, este un mister, este un ideal.

Citeste si:

Care sunt cei pe care i-ai admirat in perioada formarii tale, cei pe care-i considerai "nascuti pentru a dansa" asa cum esti tu considerat acum?

Nu am avut modele, nu am avut profesori, mi-am luat reperele de pe casetele video care circulau, cu greu, in adolescenta mea. Dansul, ca orice profesie artistica, se fura. Am avut, mai tarziu, sansa unor intalniri providentiale - fie cu mari coregrafi, fie cu regizori de teatru sau actori -, intalniri care m-au ajutat sa evoluez.

Te leaga o prietenie extraordinara de Monica Petrica, si ea o mare balerina a generatiei tinere. Ce v-a apropiat dincolo de scena?

Cred ca ne apropie acelasi fel de a vedea, uneori, viata: ca pe un mare dar, ca pe o bucurie, dar si gandirea pozitiva. Apoi respectul si umilinta pentru profesia noastra si, nu in ultimul rand, dragostea pentru animale, dorinta de a ajuta orice fiinta neajutorata, nevoia de a fi generosi.