Inapoi spre nicaieri, acasa

Jean-Luc Lagarce e un scriitor francez. Mai bine zis, era - anul acesta ar fi implinit 50 de ani, a murit la 38, de "boala secolului", SIDA. Cel mai montata autor in Franta dupa Shakespeare si Moliere, Lagarce e comemorat in 2007 in tara sa natala si in toate Institutele Franceze din lume.

E, altfel spus, un moment propice pentru ca "debutul" lui Jean-Luc Lagarce in Romania sa aiba loc tocmai acum - la Odeon (teatrul cu cel mai consistent si interesant repertoriu din Bucuresti), intr-o montare a unui regizor cu sensibilitati marcate pentru teatrul de atmosfera. Si cu o sensibilitate la fel de marcata pentru extragerea unor dimensiuni de rangul doi ale textelor de teatru, devenite, prin el, nota dominanta. Asa se face ca "E doar sfarsitul lumii", o piesa autobiografica despre un barbat de 32 de ani, Louis, care afla ca va muri si se intoarce sa-si viziteze familia de care se instrainase cu ani in urma, vorbeste in spectacolul lui Afrim mai putin despre moarte si mult mai mult despre o fundamentala incapacitate de a comunica, mai ales cand e vorba de sentimente. Nu ca asteptarea de a-l auzi pe celalalt - mama, frate, sora - spunand "te iubesc" n-ar fi un laitmotiv al dramaturgiei lui Lagarce.

Insa ceea ce la Jean-Luc Lagarce e disperare muta, la Radu Afrim inclina catre un soi de isterie la limita, care scapa uneori controlului. Nu e doar o nota caracteristica spectacolului, ci si jocului - al Paulei Niculita (sora, Suzanne), cu precadere. Antoine (fratele) al lui Mihai Smarandache (actor adus de Afrim de la Constanta, din distributia "Inimilor cicatrizate") are, in schimb, o violenta subterana nascuta dintr-o masculinitate funciara, care-si refuza duiosia si ascunde imposibilitatea comunicarii in puseuri de agresivitate.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe