Laureata a unor prestigioase concursuri nationale si internationale, Alexandra Costin a sustinut concerte in compania filarmonicilor din Bacau, Ploiesti, Oradea, Arad, Targu Mures, Craiova, Timisoara, a Orchestrei Nationale Radio, a Orchestrei simfonice din Maracaibo (Venezuela), a Orchestrei Simfonice Nationale din Taiwan, dar si numeroase recitaluri in Romania si in strainatate (Austria, Germania, Franta, Grecia). Dupa terminarea studiilor la Academia de Muzica din Bucuresti, a absolvit cursuri de masterat la Baylor University (S.U.A)., la clasa profesoarei Krassimira Jordan, fiind acum doctorand la Boston University, sub indrumarea profesorului Anthony di Bonaventura. Pe langa tehnica foarte buna, cu mult peste media varstei, Alexandra Costin are o muzicalitate si o sensibilitate fermecatoare, impunandu-se la fiecare aparitie in concert prin viziunea sigura asupra partiturii, echilibru interpretativ si culoare. Tuseul expresiv, sinceritatea exprimarii, intonatia supla se intalnesc cu un simt matur al constructiei, cu claritatea liniilor arhitectonice, care nu exclude nuantele cele mai fine.

Dupa ce in stagiunea trecuta am ascultat-o interpretand Concertul nr. 4 in Sol major de Beethoven, sub bagheta lui Jin Wang, Alexandra Costin a revenit saptamana trecuta la Sala Radio, in compania Orchestrei Nationale Radio, dirijata de Tetsushi Honna, cu o alta partitura beethoveniana, Concertul nr. 3 in do minor pentru pian si orchestra, op. 37. Versiunea sa a fost excelenta in primul rand prin naturaletea intonatiei si reliefarea plastica a ideilor muzicale atat de bogate din acest concert, prin ritm, schimbul de replici, claritate timbrala. Intreg spectrul expresiv al muzicii din acest concert se regasea in interpretarea tinerei pianiste care si-a lansat cu aceasta ocazie CD-ul aparut la Casa de discuri �Classic� din Viena (Sonata nr. 1, op. 11 de Schumann, Sonata nr. 2, op. 14 de Prokofiev si Concertul nr. 2 de Saint-SaŽns). Discipol al lui Michiyoshi Inoue, dirijorul japonez Tetsushi Honna, mai putin inspirat in acompaniamentul Concertului de Beethoven, a dovedit insa o reala stapanire a arhitecturii sonore in Simfonia a VII-a, �a Leningradului�, op. 60 de Sostakovici, una dintre cele mai dificile partituri ale secolului trecut, atat prin dimensiuni, aparatul orchestral folosit (compartimentele de alamuri sunt supradimensionate: sase trompete, opt corni, sase tromboane), cat si prin energiile pe care le degaja, prin proportiile care trebuie echilibrate. Este o lucrare intrata in legenda: daca initial ea ar fi reflectat rezistenta Leningradului in timpul razboiului, fiind cantata in prima auditie in 1942, in memoriile publicate postum, Sostakovici marturiseste ca aceasta simfonie eroica, de un tragism coplesitor, antrenand forte uriase, ar fi fost dedicata victimelor terorii staliniste. Dar, indiferent de perceptie, Simfonia a VII-a ramane o capodopera prin intensitatea trairilor si mai ales progresia tensiunilor dramatice, pe care le-am regasit din plin in versiunea dirijorului Tetsuhi Honna si a Orchestrei Nationale Radio, reusind sonoritati impresionante, zguduitoare, o sincronizare excelenta, plasticitate a contrastelor si mai ales o convingatoare stapanire a ritmului.