2007 este anul unui succes fara precedent, prin Palme d�or-ul adus(a) acasa de Cristian Mungiu. Este un an jubiliar pentru Cannes-ul ce si-a incheiat a 6o-a editie, dar este, in primul rand, un an special pentru cinematografia romaneasca. O data pentru ca a trecut o jumatate de veac de la primul premiu Palme d�or obtinut de romani, gratie scurt-metrajului de animatie semnat de Ion Popescu-Gopo - �Scurta istorie�(1957). Apoi, tinand seama ca se implinesc 110 ani de la prima productie romaneasca, de la �vederile� datorate lui Paul Menu (1897).
Un asemenea moment merita toata atentia noastra. Cu atat mai mult cu cat, in ultimul deceniu, mai ales, in continuarea unor succese precedente pe care nu avem voie sa le uitam ori, cu atat mai putin, sa le ignoram sau minimalizam, cinematografia romaneasca si-a dovedit nu doar viabilitatea, ci si forta si inteligenta creatoare. S-a produs aceasta dupa 1989 prin premii la Venetia si prin participari mai mult decat onorabile la Cannes, la care s-au adaugat in noul mileniu afirmarea, confirmata de locuri in palmares, la Berlin, si, din nou, la Venetia, dar cu deosebire la cel mai mare festival din lume care este, fara nicio indoiala, CANNES - ul. Nu mai amintesc seria unor festivaluri din planul al doilea al vietii cinematografice mondiale, unde numarul premiilor este cu mult mai mare.
Dincolo de controverse, de polemici, de micile scandaluri ori de marile nemultumiri ale unora, de invidii si ranchiune, pana la urma inevitabile intr-o cinematografie dinamica, vie, cu surprinzator de numeroase talente de exceptie, cu o generatie tanara careia nimic nu-i mai poate sta in cale, ceva pare a lasa urmele unui regret. Sa recunoastem ca ansamblul culturii cinematografice de la noi nu este nicidecum pe masura tezaurului oferit de cineasti. Nu sunt adeptul formulei aplicate in literatura, conform careia critica se afla mereu la nivelul acesteia, nemeritandf mai mult ori neputandu-se ridica mai sus decat aceasta, condamnata sa ramana sub valoarea materialului ofertant. Filmul este o arta cu o mai pronuntata deschidere, iar filmul romanesc s-a racordat acestei competitii... Nu vreau sa fac niciun fel de discriminare intre arte, insa prin acest nou, al patrulea, premiu Palme d�or putem contabiliua un tezaur.

Dupa Gopo, in 1957, au urmat �Cantecele Renasterii�(1969) de Mirel Iliesiu (s-a acordat atunci Marele Premiu intrucat se renuntase temporatr la denumirea �Palme d�or�, la care s-a revenit) si �Trafic�(2004) de Catalin Mitulescu. Toate trei au fost scurt-metraje: de animatie, documentar, de fictiune. Lipsea cireasa de pe tort si aceasta a fost asezata la data de 27 mai 2007. Se vede ca saptele este cifra norocoasa a filmului romanesc. Avem de-acum si un fel de �Nobel� cinematografic.

Avem material de lucru, deci. Critica si teoria, istoria filmului romanesc sunt datoare acestei oferte, ca sa nu spun, cu regret, ca se afla cam mult in urma. De la precaritatea institutionala a invatamantului de specialitate (filmul lipseste nu doar din licee dar si din universitati, fara a intra in detalii legate de actualizarea programelor ori de capacitatea celor inrolati , ca sa nu spun incremeniti, in acest sistem, al educatiei si formarii audiovizuale).
Te poti intreba, astfel, de ce nu avem la aceasta ora nicio revista de cinema. De ce ziarele continua sa nu acorde spatiu pentru cronica de film.

Citeste si:

Cu speranta ca lucrurile vor lua si la acest capitol o turnura favorabila, eficienta, avand in vedere atentia acordata la CNC culturii cinematografice (careia se cuvine sa i se atribuie in anii urmatori mijloace cu mult mai consistente, doar asa putand tine pasul cu ritmul creatiei si al productiei de film), acceptata si tratata ca un intermediar specializat necesar �in dialogul cineastilor cu spectatorii.
Iata pentru ce indraznesc sa formulez propunerea de a se acordat un Premiu pentru critica de film consacrata premierelor romanesti ale unui an. Uniunea Cineastilor are o traditie in atribuirea unor asemenea premii pentru critica. La randul ei, Asociastia criticilor adauga premiul ei anual unor lucrari de critica, teorie si istorie de film. Premiul aici propus nu incalca in nici un fel activitatea Uniunii Cineastilor, ale carei prenii sunt binevenite si chiar ravnite. Am in vedere, punctual sublinierea valorii unei cronici aparute la filmul romanesc. Premiul trebuie sa fie atribuit celei mai bune analize consacrate unui film romanesc al anului, editata in orice punct al tarii, semnata de oricine, critic sau nu, si indiferent de frecventa sau tirajul publicatiei (cotidian, saptamanal etc.). Nu stiu daca sa luam in discutie si analizele orale (cinecluburi, radio, conferinte) sau si pe cele televizuale. Pentru moment ne-am putea opri doar la presa scrisa. Premiul trebuie sa aiba si o valoare materiala, nu doar simbolica (date fiind fondurile CNC-ului), si nu stiu daca suma sa se imparta ori nu (ca prin alte parti) intre critic si regizorul filmului respectiv. Autorul textului ar putea fi premiat cu o ocazie speciala ori la Premiile �GOPO�, de pilda, sau la cele ale Uniunii Cineastilor, daca nu cumva, intre timp, CNC-ul isi instituie un spectacol propriu al acestui gen de manifestari. Nu-mi dau inca seama daca ar trebui sau nu sa dam si un nume acestui tip de recompensa pentru critici. Sigur este ca ea va produce neintarziat efecte, fie si numai prin inscrierea cronicarilor intr-o competitie tacita. Nu mentionez aici criteriile de atribuire, dar este limpede ca va creste calitatea comentariilor la filmele romanesti. S-ar putea insitui o comisie, un compartiment, s-ar putea desemna o persoana care sa preia atributii legate de organizarea acestui dosar critic.

Ma rezum aici la o singura propunere, cu speranta ca ea va fi primita ca atare de forurile competente. Filmul romanesc are mai multe merite decat lasa la vedere, iar acestea se cer relevate si programatic, la nivelul institutiilor si al vietii publice. Premiul propus ar putea fi doar un inceput, iar acest inceput astfel plasat, in 2oo7 (pentru 2007), ar rima corespunzator cu obtinerea unei recunoasteri internationale a cinematografiei romanesti la Cannes, locul cel mai de sus de unde se vad in lume valorile autentice.