Cum a fost rezidenta ta la Akademie Schloss Solitude in Stuttgart?

Dintre toate rezidentele la care am fost, asta a fost cea mai buna, ca suport tehnic si sustinere de tip practic. Initial mi-a fost putin teama pentru ca stiam ca e Cartarescu acolo si au mai fost cei de la Subreal si Perjovschi, oameni ale caror lucrari le respect foarte mult, iar eu aveam panica scenica, mi-era frica sa nu fie un nivel prea ridicat. Pina la urma m-am imprietenit repede cu Cartarescu, bine, poate si pentru ca avem baieti de aceiasi virsta, dar in general m-am acomodat foarte repede acolo. Rezidenta la Stuttgart cel mai bine mi-a prins fiindca am reusit sa ma detasez de Bucuresti. Cind esti aici, oricit ai incerca sa te tii tare, e imposibil sa nu te acapareze tensiunea orasului. Ma socheaza, de exemplu, cita ura vad in fiecare zi pe strazile din Bucuresti la soferii care se enerveaza ingrozitor de tare din orice maruntis. In afara de asta, m-am bucurat sa scap de toate incurcaturile astea din lumea artei cu faze de genul "nu e bine la MNAC, uite ce face ala… etc". Am avut noroc sa merg acolo pentru ca la o sesiune normala se primesc in jur de 2.000 de aplicatii si e foarte greu sa fii acceptat. Am ajuns acolo printr-un program de schimb de rezidente intre Galeria Noua si Akademie Schloss Solitude. Am fost recomandat impreuna cu alti doi artisti si am avut sansa sa fiu ales eu.

Ce mai face Cartarescu?

Scrie la "Orbitor". Cind ne-am vazut ultima oara, la sfirsitul lui ianuarie, mi-a spus ca terminase doua treimi si ca si-a prelungit rezidenta cu inca o luna, tocmai pentru a termina romanul, iar cind am vorbit ultima oara am inteles ca a fost foarte racit. Si Mircea, si sotia lui, Ioana Nicolaie, sint foarte fericiti acolo. Le place foarte mult locul si se gindesc inclusiv sa caute un loc similar in care sa se mute. Mie, pe de alta parte, mi-a fost foarte dor de casa. Dupa trei luni, muream… niciodata nu mi-a fost atit de dor de Bucuresti. Cel mai dor mi-era sa merg pe strada si sa ma intilnesc cu cineva cunoscut. Cind am ajuns acasa dupa ce am despachetat, mincat, facut baie, am iesit si, cum am deschis usa, am dat nas in nas cu Tom Wilson, exact ceea ce imi doream mai mult.

Citeste si:

Ce proiect ai facut acolo?

Am avut multe idei de proiecte noi, dar proiectul pe care l-am pus in practica acolo se cheama "Dream of Bucharest" si porneste de la situatia orasului, cu numarul de masini care este in continua crestere. Am facut asta probabil si pentru ca la Stuttgart s-a facut prima masina, in atelierele care ulterior au devenit Mercedes-Benz. Expozitia in sine este o instalatie destul de complexa, cu 12 masini lungi de 2,70 m. Studiourile rezidentilor de acolo sint de-a lungul unui culoar pe care am pus aceste masini bidimensionale in asa fel incit sa impiedice accesul si sa fii nevoit sa mergi in zigzag catre capatul culoarului.

Ce te enerveaza cel mai tare la Bucuresti?

Bucurestiul nu e deloc un oras primitor, usor de digerat si de descoperit. Pentru oameni, un oras misto e ca Disneyland. Stii ca acolo e cafeneaua, acolo e muzeul, acolo e joaca, acolo e cultura, dar in Bucuresti nu stii ce sa faci si pe unde s-o iei. Imi place ca Bucurestiul nu e un oras de tipul parc de distractii, cum as spune ca e Praga, de exemplu, sau orice oras turistic. Daca ar fi sa schimb ceva la el, as face ceva cu masinile si cu planificarea urbana. Ma enerveaza anumite investitii, cum e, de exemplu, construirea unui pasaj subteran pietonal la Piata Romana. Cine are nevoie de pasaj pietonal la Piata Romana? Ii inteleg pe oamenii astia ca au nevoie de bani. Frustrarea mea e ca nu fura intr-un mod constructiv pentru populatie. Poti sa faci la fel de multi bani daca repari structurile de rezistenta ale imobilelor in care oamenii locuiesc in conditii de pericol. Dar nu-mi face pasaj pietonal la Romana, ca nu-mi foloseste la nimic. Nu-mi mai place ca se darima arhitectura industriala, pentru ca e nevoie de patrimoniu arhitectural de orice fel, fie ca e vorba de o casa de la 1700 sau de o fabrica de la 1957.