'Clipa', romanul politic total

Reeditarea unui roman care a nascut intrebari la vremea aparitiei sale (1976) poate parea cumva polemica: Dinu Sararu vrea sa demonstreze prin "Clipa" ca mesajul cartii ramane valabil dupa trei decenii si ca neschimband nici macar o propozitie din editia de atunci ceea ce reapare astazi este pur si simplu o parabola a sistemului comunist. Intr-o remarcabila prefata a reeditarii "Clipei" la Editura RAO in acest an Ion Cristoiu dezleaga enigmele din spatele acestei povesti, cautandu-i resorturile si demonstrand ca prozatorul realist Dinu Sararu l-a "invins" pe romancierul politic cu acelasi nume. Ceea ce ramane insa sigur este vocatia povestirii (Aureliu Gogi vedea in scrierile lui Sararu "utopia pamantului" in ciclul "Niste tarani" si "limbaj si ideologie in mecanismele puterii" in celelalte - legate de "Dragostea si Revolutia"). Diferit de naratologia rurala, "Clipa" vine cu un alt "program" si alte problematizari. Este lumea vazuta prin ochii unui comunist care CREDE (activistul de partid Dumitru Dumitru), un pion intr-un urias Sistem care-l bantuie si devoreaza - facandu-l un fel de anti-erou pana la urma, de victima chiar a propriilor iluzii ("Prefer sa raman prizonierul misticismului principiilor", spune el). Cumva "Clipa" se raporteaza la ciclul "Dragostea si Revolutia" ("Toamna rosie", "Cei ce platesc cu viata", "Speranta") pentru ca, dupa ce au facut revolutia ideologica practica, personaje ca Dumitru Dumitru (si repetitia numelui e persiflarea unui sablon proletcultist!) sau Tudor Cernat, conformisti si inovatori, sunt "eliminati" sau se auto-elimina, esuand in ceea ce ar fi trebuit sa fie revolutia teoretica, de identitate. Personajele lui Sararu isi pierd treptat constiinta: de aceea consider o greseala aprecierile unor critici la adresa "Clipei" cum ca ar fi doar o pledoarie ambigua si abila - deci demagogica - prin care se omagiaza Epoca de Aur! NU, cartea e mai mult decat atat. Cu vag iz autobiografic este practic asumarea ratarii unui Mecanism pe care insusi autorul l-a cunoscut, l-a inteles si l-a blamat la timpul oportun dezvaluindu-i slabiciunile. Ion Cristoiu vede alegoria din "Clipa" ca pe o replica la toate fanatismele posibile: doar un SCRIITOR adevarat intelege ca "viata nu poate fi supusa si sacrificata pe altarul unor idei abstracte, fascinante, seducatoare".

Temele din "Clipa" revin obsesiv in ciclul despre dragoste si revolutie si Dinu Sararu afirma bovarian in 1988 ca el este simultan si Tudor Cernat, si Dumitru Dumitru, si cel "nou" si cel "vechi", victime colaterale ale unui sistem pus prost in practica. Nu putem condamna comunismul ca doctrina, este aberant sa faci o "comisie" pentru a judeca o ideologie (!) - putem cel mult "judeca" si "condamna" stalinizarea fortata, demascarile, epurarile, arestarile sau devierile ceausismului - o epoca si cu bune si cu rele. Scriitorul si-a permis in plin comunism sa critice inflexibilitatea aparatului ori conformismul tupeist al functionarilor de partid. Comunistii din carte - si din realitate - se vor izbi mereu de un motto pus in gura unui personaj paradoxal bogat, american, nonagenar: "Domnilor, am pierdut clipa! Am ratat clipa! Am ratat clipa in favoarea eternitatii, iar eternitatea nu ne apartine!". Eroii sunt incapabili sa se agate de moment, de carpe diem, ei nu traiesc in prezent, ci sunt atrasi de mirajul unui Viitor maret, aurit, o frumoasa utopie. Cronologic, actiunea se petrece intre 1968 si 1970 (inundatiile) intr-un moment de relativ dezghet prin care condamna lagarele si inchisorile staliniste (Dumitru, prim-secretar de raion, este exclus din partid, arestat si trimis in lagar - aflam asta in intoarcerea in timp, in anii ‘50). Ceausescu a adoptat modelul Hrusciov - care a denuntat abuzurile si crimele lui Stalin - si a impus un fel de "Primavara de la Bucuresti", in sensul delimitarii de abuzurile regimului Dej si reabilitarii unor personaje ca Lucretiu Patrascanu, care poate fi un model pentru Dumitru Dumitru. Din pacate, perioada de relativa dedogmatizare 1965-1971, a fost doar un pretext pentru Ceausescu, ca sa-si consolideze puterea si sa inlocuiasca vechea echipa comunista a lui Gheorghiu-Dej cu proprii oameni. Ceea ce a fost o "primavara"-dezghet pe termen scurt se va sfarsi curand, dupa tezele din 1971. Interesant este ca Sararu "lauda" ACEL regim Ceausescu din plenitudinea sa - iar cartea apare in 1976 cand "Perestroika" romaneasca era deja departe iar conducatorul nu era deloc liberalul ce se anunta la vremea condamnarii cruntilor ani ‘50. Socialismul cu fata umana al tanarului Ceausescu se pastreaza in carte, nostalgic, in contradictie cu inghetul Dictatorului din Realitate.

Este atat o idealizare a autorului prin personajele sale care cred in ceea ce ar fi putut sa fie comunismul bine pus in practica - sa nu uitam adeziunea multor intelectuali la gesturi de aparenta delimitare de URSS a lui Ceausescu, vezi 1968, episodul Cehoslovacia, si dezamagirea finala pentru un sistem care s-a "sinucis", din interior. De aceea "Clipa" devine cu atat mai tulburator un roman care se rupe de comunism prin insusi regretul autorului - personaj si o carte-marturie pentru zbuciumul unei Istorii cu lumini si umbre, privita cu PATIMA celui ce uraste si iubeste in acelasi timp, acea perioada a sperantelor "marsului Revolutiei". Evident, pentru a critica vulnerabilitatile regimului trecut, iti trebuie TALENT artistic si prefatatorul Ion Cristoiu surprinde chintesenta acestui roman in excelenta sa mizanscena: "In 1976, in plin regim comunist, un prozator indraznea - fara a-si propune asta, poate - sa denunte VICIUL DE ESENTA al comunismului: inacapacitatea de a intelege viata complexa si de aici, inghesuirea omenescului complicat in PATUL LUI PROCUST, al principiilor abstracte, rigide. Astfel, desi gandit ca un personaj pozitiv de catre romancierul politic Sararu, Dumitru Dumitru devine cumva personajul negativ al romancierului realist. "Clipa" este in instanta si marea carte a FRICII - teama de orice si oricine, cuvantul de ordine al celor care au trait o istorie tulbure. Si care brusc, s-au metamorfozat dupa 1989 in niste "ciocoi noi cu bodyguard", non-eroi pe care Dinu Sararu nu s-a putut abtine inca o data sa-i ironizeze, ca si pe fanaticii din anii ‘70, demonstrand ca pentru un autor de VOCATIE chiar daca vremurile par a se schimba, oamenii raman in esenta aceiasi.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe