Avea de partea sa, pe langa talent, si o carte de vizita fermecata: prietenia lui Nichita Stanescu, care, mai mult ca sigur, i-a marcat destinul literar.Dupa cum se stie, din frumusetea acestei prietenii a rezultat "Antimetafizica", publicata, mai intai, in serial, in Suplimentul literar-artistic al "Scanteii tineretului" (SLAST, seria Ion Cristoiu), apoi, sub coperte de carte, in 1985, la Ed. Cartea Romaneasca. O incursiune fascinanta (gen "Convorbiri cu Goethe", de Johann Peter Eckermann) in sufletul si universul creatiei celui dintai "clasic al poeziei romanesti contemporane", in care Aurelian a intrebat, iar Nichita, cu o "supusenie" si o sinceritate strivitoare, a raspuns in stilu-i caracteristic.

Ma grabesc sa precizez ca "Antimetafizica" nu e doar un interviu interminabil cu Nichita Stanescu, ci o carte de constiinta, in care confesiunea, fratia, poezia, calamburul, cititul in stele, damful de antichitate tarzie etc. sunt la ele acasa, la toate acestea Aurelian Titu Dumitrescu aducandu-si un aport considerabil. Si, ca sa argumentez aceasta idee, reproduc pentru cititori o superba uimire a lui Nichita: "Draga Aurelian, pune-mi si tu intrebari mai omenesti. La intrebarea de data trecuta: «Cand ai obiectualizat cerul?», am incremenit, pur si simplu. In definitiv, poetul nu are biografie. Biografia poetului este opera lui".

Tanarul poet (nascut la Caracal si stabilit, o vreme, la Slatina, cu o biografie tumultuoasa: fost metalurgist, model de frizerie, actor amator, inghititor de sabii, aruncator de cutite la circ etc) i-a ramas, poate, cel mai credincios discipol, aceasta calitate aducandu-i, pe langa celebritate, si un fel de "ingropare" (ma refer la postura de poet aflat la inceput de drum), ca sa nu mai amintesc de idiosincrasiile multora dintre confrati. Insa, dand dovada de o rabdare spartana, autorul "Iubirii de pietrar" si-a invins "legenda", incercand sa se bata, de la egal la egal, cu cei carora, pana mai ieri, le fusese ucenic.
A publicat pana in prezent, daca nu ma insel,cincisprezece volume de versuri, bine primite de critica literara, si cred ca mai are scrise (ascunse in sertar) inca atatea. Cea mai importanta dintre ele poarta un titlu de zile mari ("Aproape tac, aproape plang, aproape sunt", Ed. Vinea, 2002) si defineste cel mai exact conditia de gladiator a poetului. Deschid la intamplare si citesc: "A inceput sa-mi imblanzeasca moartea trupul/sunt tot mai bland, iubitor si mi-e tot mai sete/cand se-adaposteste somnul intre doua focuri/aprinse noaptea ca o gura deschisa de sarpe...", "Sunt tanar noaptea, ziua imbatranesc,/de boala vremii ma feresc prin ruga/ si ca un sambur ocolesc pacatul/si-ating pamantul radacina fiind...".

Versurile din aceasta carte (sute, mii), fluvii lenese ce macina teluricul, formeaza un singur Poem (ca la Ion Mircea, Cristian Simionescu sau Mircea Ivanescu), fara sa aiba ceva din spectaculozitatea "optzecistilor" de la "Cenaclul de luni". Au, in schimb, indubitabil, ceva din fiorul tragic al instrainarii si regasirii de sine, sub semnul eternei cautari care este plansul.Nu pot sa ma las furat de "peisaj" si sa afirm ca volumul pus in discutie este pragul cel mai de sus al lui Aurelian Titu Dumitrescu.Este, insa, in mod sigur, o treapta catre altceva, un val care "impinge" mai departe o corabie cu vant bun la pupa!