Un om liber

Mircea Dinescu s-a remarcat inca de la saptesprezece ani prin prospetimea matinala a versurilor sale (publicate cu entuziasm de Stefan Banulescu in revista Luceafarul) si, in acelasi timp, printr-un curaj de a fi firesc, de a spune lucrurilor pe nume, surprinzator intr-o epoca a supunerii si resemnarii.

Impresia de noutate este puternica si in plan pur literar. Nu trebuie uitat contextul. Cand se afirma Mircea Dinescu in poezia romana, si anume la inceputul anilor ’70, "necuvintele" lui Nichita Stanescu sunt considerate de multi autori si chiar de cititori (adeseori din snobism) singurul limbaj liric posibil. Prezinta, printre altele, avantajul ca fac greu de sesizat lipsa de inzestrare a celor care le folosesc (situatie paradoxala, deoarece inventatorul lor este mai mult decat inzestrat). In plina glorie a necuvintelor, Mircea Dinescu vine cu o poezie alcatuita din cuvinte si o face cu atat aplomb, cu atata ingenuitate si mai ales cu atat talent, incat li se infatiseaza tuturor ca un reformator.

Citeste si:

El propune cu ostentatie, repropune un text care spune ceva in locul celui care nu se spune decat pe sine. Un text tranzitiv in locul unuia reflexiv. Este, de fapt, o intoarcere la poezia traditionala, dar momentul respectiv, saturat de capriciosul joc cu abstractiile, ca si temperamentul de inaugurator al lui Mircea Dinescu, fac ca aceasta intoarcere la poezia traditionala sa se inscrie in constiinta contemporanilor ca o innoire.

Cert este, in orice caz, ca Mircea Dinescu da tonul in deceniul opt al secolului trecut, ca este imitat cu frenezie si ca pana si generatia afirmata dupa 1980, care il priveste cu superioritate, de pe o pozitie intelectualista, ii urmeaza exemplul. Sentimentalismul feeric al poeziei lui Mircea Cartarescu nu difera prea mult de acela din Invocatie nimanui.