"Cultura e o treaba eminamente privata, in care statul ar trebui sa se amestece cit mai putin", se aude deseori in mediile oamenilor de creatie independenti din Romania ultimilor ani. Si, intr-adevar, dintr-un anumit punct de vedere, nimic nu este mai putin controlabil si planificabil, nimic nu scapa in mai mare masura oricarui efort de structurare si organizare decit actul in intregime spontan al creatiei artistice sau intelectuale, care, pentru a inflori, pare a avea nevoie de libertate si... cam atit.

Sau, cel putin, asa ne-am obisnuit sa credem, iar, aici, un rol important il joaca, desigur, reprezentarea pe care o intretinem despre artist si, mai ales, despre "marele artist", ca despre o figura mai degraba singuratica, greu de anticipat si de explicat, misterioasa si capricioasa, a carei aparitie nu poate fi prevazuta sau generata si a carei traiectorie "celesta" ne ramine, intr-un sens fundamental, straina.

Romantici si birocrati

Vechea viziune romantica pe care filosofi precum Herder sau Schlegel o propuneau, in urma cu doua secole, cind europenii descopereau diversitatea culturala si unicitatea radicala a fiecarui individ, pare, deci, a fi supravietuit cu brio, in ciuda tuturor eforturilor pe care adeptii unei conceptii mai rationaliste au continuat sa le faca pentru a reduce un multiplu greu de stapinit la citeva principii mai simple.

Fireste insa ca oamenii nu au gindit asa intotdeauna. Artistul si intelectualul nu incep sa se vada pe sine in acesti termeni individualisti decit, cel mai devreme, o data cu Renasterea, iar lentul proces de liberalizare a societatilor europene nu reuseste decit mult mai tirziu sa determine structurile institutionale sa tina pasul cu noile evolutii intelectuale. Herder si Schlegel functionau, in fond, ca profesori universitari intr-unul dintre cele mai birocratice sisteme academice din cite vor fi existat vreodata. Un sistem de stat despre care cu greu s-ar putea spune ca favoriza creativitatea individuala si care a fost introdus, citeva decenii mai tirziu, in multe tari din estul Europei. Printre ele, si in Romania.

Citeste si:

Fondatorii de la ’48

"Mostenirea" institutionala autohtona in domeniul cultural cuprinde, prin urmare, mai intii acest prim strat de structuri birocratice importate din Occidentul franco-german al inceputului de secol 19. Autoritatea publica isi propune, in acea perioada de inceput, nu numai sa puna bazele unui sistem capabil sa administreze rational si eficient o realitate preexistenta, ci si (nemasurate ambitii pasoptiste!) sa genereze chiar realitatea, continutul care erau de gestionat.

Succesul acestui amplu gest fondator marca 1848 ramine si astazi un obiect de disputa, insa ce este cert e ca, din moment ce sarcina care revenea statului era una atit de formidabila, aparatul administrativ trebuia dotat cu o forta pe masura. Pentru a crea o cultura pornind de la citeva motive folclorice si de la oarece cunostinte de franceza ale unor fils-a-papa orientali care calatorisera la Paris, era nevoie, fireste, de o armata de birocrati.

Natiunea si imperativele ei culturale

O data cu unificarea administrativa din 1918, care introducea in ecuatie si minoritati nationale semnificative numeric si diverse din punctul de vedere al culturii, statul roman si-a dublat eforturile in vederea unei gestiuni culturale al carei scop era, de multe ori, "normalizarea" si "romanizarea" unui ansamblu de cetateni dintre care jumatate primisera deja dreptul de vot. Barbatilor romani convocabili la alegeri si la razboi (si, indirect, familiilor lor) trebuia sa li se vinda, via scoala, un anumit sistem cultural de referinta capabil sa creeze unitate si sa motiveze. Atunci, in acel context, a luat nastere, in Romania, figura vechiului birocrat cultural, sau, mai precis, prima sa ipostaza. Primele forme de subventii de stat pentru operele culturale ce se cereau popularizate, ca si inceputurile unui interes pentru valorificarea a ceea ce astazi se numeste patrimoniu cultural dateaza din acea epoca.