Cind Gabriel Liiceanu povesteste, in "Usa interzisa", cum a incercat Monica Lovinescu sa faca budinca de macaroane fara sa fiarba in prealabil anodinele fainoase, comicul situatiei este irezistibil. Insa nu mai putin pasionante sint zvonurile contradictorii despre capacitatile culinare ale lui Liiceanu insusi. Filosoful, pe care multi si l-ar imagina cu greu relaxat, se mindreste in aceeasi carte cu deosebite dexteritati gastronomice incununate de rezultate pe masura, pe care le-ar fi obtinut, de pilda, in compania unor apropiati, intre doua reprize de traducere din "Fiinta si timp" de Heidegger. Lucrul este insa un subiect de disputa in lumea culturala, iar unele voci care prefera anonimatul bucatariei contesta abilitatile fostului paltinisean, chiar si cind vine vorba despre o simpla maioneza.

Personaj cultural, pasiuni private

In spatele pozei de la catedra sau al prestantei de eseist, dincolo de suma vocilor literare din volumele publicate, figurile care populeaza scena autohtona a literelor si a ideilor exista, desigur, si in ipostaze mai terestre. Pentru ca publicul s-a obisnuit sa-i idolatrizeze pe multi dintre acesti domni mai mult sau mai putin pretentiosi, episodicele lor confesiuni despre pescuit, bricolaj sau arta culinara par comice - atunci cind nu stirnesc iritarea fanilor dezamagiti.

Fenomenul, cu care ne-am obisnuit deja intr-o societate unde media si "dezvaluirile" joaca un asemenea rol, este usor exacerbat in lumea culturala de la noi, unde unele dintre personaje au inca dificultati in a-si accepta statutul de vedete. In sine, detaliile de acest gen nu sint interesante decit la un nivel anecdotic, dar, considerate din alta perspectiva, ele nu fac, de fapt, decit sa creioneze un personaj care, in timp, capata in imaginarul publicului o existenta independenta de dorintele celuilalt personaj mai "oficial".

Politica dezvaluirilor

Cum singura solutie rezonabila pare a fi ca scriitorul sau omul de idei sa "ia in stapinire" si acest eu "secret", in loc sa-l lase la voia intimplarii si imaginatiei cititorilor, Suplimentul "Media&cultura" le-a oferit astazi vedetelor culturale sansa de a dezvalui singure citeva astfel de amanunte picante din viata lor. Unii dintre ei sint, de altfel, familiari cu aceasta strategie si au folosit-o deja, in special in literatura memorialistica si de jurnal foarte prizata dupa ’89. Exact aceasta este una dintre cele mai plauzibile interpretari ale "Usii interzise", insa Liiceanu nu este nici primul, nici singurul autor care a facut acest pas.

Mircea Cartarescu isi marturiseste, in "Jurnal", o patima aproape irezistibila pentru jocurile pe calculator, care, daca nu este bine tinuta in friu, risca sa-i pericliteze iremediabil proiectele literare. Fireste ca dezvaluirea este de efect, pentru ca ceea ce aflam despre viata privata a omului se potriveste, intimplator sau nu, cu universul postmodern al autorului Cartarescu.

Jocuri pe calculator si BD

Citeste si:

Acelasi gen de pasiuni "cool" si in ton cu epoca marturisesc si multi dintre scriitorii si poetii de ultima generatie. "Evit sa ma joc pe calculator, pentru ca sint in stare sa stau ore intregi", ne declara poetul Razvan Tupa, autor al unor volume de versuri publicate in ultimii ani la Polirom. "Imi plac benzile desenate si sint innebunit dupa filmele cu supereroi. «Batman begins» si «Spiderman» sint printre preferatele mele", adauga el. BD-urile fac obiectul unui interes deosebit si in cazul scriitorului Caius Dobrescu.

"Nu cred ca este o pasiune vinovata, dar la noi probabil ca asa este considerata, pentru ca in Romania nu exista o cultura BD, ceea ce e o dovada de primitivism", considera el. "Cel mai mult imi plac cele mai sofisticate, romanele grafice de tipul «V de la vendetta» sau «The Road to Perdition». Le si colectionez, evident. Le cumpar atunci cind ajung in tari unde se gasesc", explica Dobrescu, deplingind faptul ca la noi "nu exista decit nivelul primar" al benzilor desenate.

Pasiuni "cool" vs. hobby-uri traditionale

Un alt impatimit al BD-ului este istoricul Adrian Cioroianu, care insa se simte atras de creatiile autohtone de acest gen, carora intentioneaza sa le dedice chiar o carte. La polul opus se afla pasiuni mult mai putin la moda, pe care oamenii de cultura romani (in majoritate barbati) le impart cu multi alti conationali ai lor de sex masculin. Prozatorul Filip Florian declara ca este fascinat de pescuit si de munte. Totul a inceput de cind "ma cara taica-miu la pescuit pe Dunare, pe la Turnu-Severin, si colindam mult in timpul liber", isi aminteste el. Acum continua sa mearga la peste cam de trei ori pe an, dar numai in Delta. "Intr-o vreme, am dat in patima pescuitului - e drept, mai mult patima decit peste", povesteste, la rindul sau, cu modestie, romancierul Dan Lungu. "Dupa ce n-am mai imprumutat undita si mi-am cumparat-o pe-a mea, am scapat si de aceasta «pasiune»", adauga el.

Cele mai adevarate colectii

"Daca stau si ma gindesc bine", mai spune Lungu", ceva constant este pasiunea pentru obiectele vechi. Din pricina bugetului restrins, ea se consuma mai mult in zona etnografiei... Uneori (foarte rar!) ma aventurez si in alte zone: sint foarte mindru, de pilda, de un Vest Pocket Kodak, un aparat foto de la inceputul secolului trecut, sau de o masca Fang adevarata, pe care o gasesc extrem de expresiva", tine sa precizeze el. Cind vine vorba despre colectii, sint destule personalitati ale scenei culturale care concureaza pe acest culoar. In afara de o impresionanta biblioteca de carti de arta si de o colectie de fotografie, criticul de arta Mihai Oroveanu se poate lauda, oricit ar parea de bizar, cu "tunuri si clesti". Nu este vorba despre jucarii, ci despre machete in toata regula, care nu trebuie in nici un caz subestimate. Tunurile, a caror greutate variaza intre 100 de grame si 100 de kilograme, "chiar trag", spune cu emfaza directorul MNAC.

"Sa raminem la fotbal"

Intrebat daca, traind intr-o epoca in care televiziunea a capatat o asemenea importanta, are cumva vreo emisiune preferata, Oroveanu ne-a explicat ca nu se uita la televizor "decit la meteo si la rugby". Acest sport, considerat nobil, se regaseste, imediat dupa fotbal, pe lista de pasiuni a eseistului si publicistului Radu Cosasu, care, conform propriilor spuse, este intimpinat de prieteni cu replici de tipul "Bine, ma, cum se poate ca, trecut de 70 de ani, sa mai scrii cronica sportiva?". "Am jucat fotbal de mic copil", se justifica simpaticul nuvelist. "Totul vine de la primul meu vis, cel de a deveni cronicar sportiv. Tot ce a fost literatura a fost ciubucul meu", afirma el cu ironia celui care a inteles ce potential mediatic ofera dezvaluirile anodine. Totusi, intrebat daca, pe linga sport, patima l-a purtat si spre zone mai obscure, Cosasu refuza sa faca pasul. "Sa raminem la fotbal", incheie el.