Sunt la capatul unei lecturi minutioase, cu creionul in mana, a ultimului volum, postum, al regretatului Zigu Ornea, volum editat de Tiberiu Avramescu si intitulat Medalioane de istorie literara*. Iar sentimentul dominant, la sfarsitul lecturii, este perplexitatea. Este incredibil cata pasiune pentru istoria literara si pentru cultura romana a putut pune acest om fragil, in paginile pe care le-a scris in ultimii sai doi ani de viata. Ne obisnuisem cu totii sa-l stim oficiind in templul istoriei literare, de mai bine de doua decenii si jumatate. Insa "recolta" ultimilor sai ani - marcati, cum se stie, de numeroase suferinte fizice si morale, acestea din urma, provocate de degradarea climatului cultural din Romania - e, pur si simplu, stupefianta, prin calitate si prin bogatie.

Cum spuneam, prietenul sau de o viata, eminentul editor Tiberiu Avramescu, a luat asupra sa misiunea de a edita ultimul volum al lui Zigu Ornea. Si a facut-o cu acribie, respectand fidel conceptia istorico-literara a autorului si structura volumelor sale anterioare. Astfel, cartea - masiva si impunatoare, numarand nu mai putin de 730 de pagini de format mare - este structurata in patru mari sectiuni, acoperind campurile de interes ale lui Zigu Ornea: Literatura romana (capitolul cel mai voluminos, dupa cum era de banuit), Filosofie. Sociologie (o pasiune constanta a fostului absolvent de Filosofie, stralucit monograf al principalelor curente de idei din cultura romana moderna), Istorie si Varia (ultimul dintre ele avand si o componenta confesiva, in textele despre Harry Brauner, Dan Setlacec si despre distrugerea Editurii Minerva).

Primul capitol este, dupa cum probabil ati ghicit, o istorie a literaturii romane, camuflata sub invelisul modest al comentariilor pe marginea editiilor, pe care Zigu Ornea le-a publicat neabatut in "Romania literara", saptamana de saptamana, cu o regularitate careia de-abia cartile sale ii dezvaluiau rostul. De la folclor si etnografie - comentat cu acribie, cu o informatie uluitoare pentru un citadin declarat, cum era carturarul - si pana la cativa dintre criticii postbelici, in fata ochilor nostri se desfasoara un adevarat spactacol. Un spectacol, paradoxal, al istoriei literare: disciplina oarecum "batranicioasa", plictisitoare, relegata de-a dreptul de catre constiinta postmoderna. Dar pasiunea lui Zigu Ornea, asociata unei stiinte de carte de-a dreptul deconcertanta pentru noi, cei tineri, reuseste sa transforme un peisaj arid intr-un adevarat roman de idei. Un roman ale carui personaje sunt nu autorii (cum s-a spus despre Istoria... calinesciana), ci cartile si ideile pe care ele le poarta.

Spuneam ca, pe langa pasiune, tenacitate si devotament pentru cultura romana, Zigu Ornea a pus in pagina si o mare modestie. Carturarul nu da niciodata lectii si refuza discursul emfatic. Totusi, stie sa sugereze foarte exact liniile directoare ale perspectivei sale istorico-literare. O perspectiva, subliniez, ferma, neschimbata, in componentele ei fundamentale, din anii ’60 si pana in clipa in care ne-a parasit.

Astfel, carturarul este un admirator si un desavarsit cunoscator al pasoptistilor, a caror opera - Romania moderna - o considera fundamentala pentru identitatea noastra spirituala de azi. Dar apreciaza, pornind de la "Dacia literara", si valentele critice ale junimismului, despre care a scris o celebra monografie. Nu gusta excesele pamfletare ale lui Eminescu (al carui geniu, insa, il subliniaza in mod repetat, aparandu-l pe poet impotriva extremelor care au pretins sa si-l aproprieze). Ii prefera pe Titu Maiorescu si Caragiale, dar nu uita sa abordeze aspecte inedite ale vietii lui Creanga sau sa revina asupra operei lui Ioan Slavici, un junimist pe nedrept minimalizat.

De la "Junimea", istoricul literar trece la literatura dintre 1885 si 1918, scriind drept despre Nicolae Iorga (pe care-l admira, desi ii cunoaste si recunoaste excesele), Octavian Goga sau Delavrancea. Zigu Ornea are si la acest capitol o opinie deschizatoare de drum; si anume, ca in acesta perioada, considerata "de tranzitie", s-au format principalele teme si principalii autori ai modernitatii interbelice.

Citeste si:

Care modernitate interbelica este terenul de predilectie al lui Zigu Ornea, al carui indefectibil spirit democratic se simte bine in aceasta perioada. Cei care il cunosc pe istoricul literar doar in ipostaza de analist al extremei drepte interbelice (vezi Anii ’30. Extrema dreapta romaneasca) poseda doar o fateta a spiritului acestuia. In realitate, Zigu Ornea este un pasionat al democratismului interbelic, al curentului modernist de la "Sburatorul" si al marilor scriitori dintre cele doua razboaie mondiale. Medalioane de istorie literara este un reper bibliografic obligatoriu in materie.

Pe langa toate calitatile enumerate mai sus, cred ca trebuie sa mai adaugam una: masura. Impecabila masura. Aceasta face diferenta intre Zigu Ornea si ceilalti exegeti ai fenomenelor si personalitatilor dificile. Chiar cand scrie despre idei cu care nu este de acord, Zigu Ornea stie sa le incadreze in context, desprinzand, cu sobrietate analitica, intelesurile literare. Si nu uita niciodata sa sublinieze paradoxul istoriei literare, care face ca mari scriitori - ca Mircea Eliade sau Emil Cioran - sa aiba angajamente politice reprobabile. Istoricul literar manuieste scalpelul cu finete si, repet termenul, masura, separand ceea ce este meritoriu (literatura) de ceea ce este condamnabil (ideile lor politice de tinerete).

Aceleasi caracteristici ale spiritului lui Zigu Ornea le intalnim si in textele dedicate filosofiei, sociologiei si istoriei. Exegetul marilor curente de idei moderne (junimismul, samanatorismul, poporanismul, extrema dreapta) este un spirit democratic, care accepta dialogul de idei, chiar daca isi mentine ferm opiniile atat in ce afirma, cat si in ce refuza. Iar refuzurile sale sunt si ale noastre, personalitatea lui Zigu Ornea fiind, si inainte, si dupa ’89, un reper democratic, cordial si afabil, al culturii noastre. Pasiunea sa pentru istoria Romaniei, de aceeasi sorginte ca pasiunea sa pentru literatura romana, a putut, totusi sa se manifeste in deplina libertate de-abia in climatul democratic de dupa caderea totalitarismului. Medalioane de istorie literara este, din acest punct de vedere, un volum care intregeste profilul marelui carturar.

Foarte dureroase mi s-au parut randurile sale despre distrugerea bezmetica a unei mari institutii a culturii romane: Editura Minerva, pe care Zigu Ornea a slujit-o cu un devotament inegalabil inca de la infiintare. Faptul ca ultimele sale carti nu au mai putut aparea la aceasta editura - care a fost, intr-un anume sens, a sa si a formidabililor sai colegi - i-a amarat ultimii ani si, probabil, i-a grabit sfarsitul. O adevarata crima culturala, pentru care, iata, nu a platit nimeni.
Sa mai spun ca Tiberiu Avramescu a realizat o editie impecabila, restituind dupa manuscrise fragmentele nepublicate in revista (din motive de spatiu), alcatuind o foarte utila bibliografie si furnizandu-ne indici de nume de persoane, de culegeri si antologii? Editura Hasefer, care si-a asumat raspunderea de a ne furniza acest autentic testament spiritual al marelui carturar, merita omagiile noastre.

__* Zigu Ornea - Medalioane de istorie literara (1999-2001), editie ingrijita de Tiberiu Avramescu, Editura Hasefer, Bucuresti, 2004