Imediat dupa ce s-au vazut cocotati in cele mai importante demnitati, presedinte si premier, au lasat masca deoparte. Au scos, fiecare, sabia razboiului. Devenisera incompatibili, iar prietenia lor, mimata luni de-a randul, s-a transformat intr-o lupta pe viata si pe moarte. Razboiul dintre cele doua Palate a zguduit Romania. Nu a existat subiect politic in care cei doi alesi sa fi cazut de acord. De la alegerile anticipate pana la retragerea trupelor romane din Irak, toate, efectiv toate temele aruncate pe piata, au fost respinse de... celalalt. Au uitat de respect, de decenta, de promisiuni. S-au intrecut, insa, in acuze reciproce, acuze care au afectat o populatie care se incapataneaza sa dea un credit, inexplicabil, celor care le-au promis ca vor trai... bine! Obsesia fiecaruia de a se mentine la Putere cu orice pret aduce, zi de zi, prejudicii uriase unei Romanii care se vrea europeana.

Desi vesnica criza politica prin care trece Romania din 2005 incoace este motivata de politicieni prin optiunile „prea egale” ale electoratului, la momentul votului de la finele anului 2004, in fapt, responsabilitatea pentru intreaga situatie anormala creata apartine clasei politice. Rafuiala permanenta intre Palate, de multe ori prea personalizata, pare a fi principalul factor generator de criza, amplificat si de partidele politice prin “amestecarea scenei politice” cauzata de substituirea rolurilor Opozitie si Putere. La nivel teoretic, nicio regula politica din lume, scrisa sau nescrisa, nu stipuleaza obligativitatea ca presedintele unei tari sa fie prieten la toarta cu premierul, ori macar sa se inteleaga intr-o unitate emotionanta de viziuni si pareri. Nici macar, sa faca parte din aceeasi tabara politica. Insa, respectarea optiunilor electoratului este (sau ar trebui sa fie) litera de lege pentru orice actor politic, iar coabitarea si colaborarea dintre institutii este obligatorie. Natura relatiei dintre cei doi factori ai puterii nu poate sa depaseasca regulile formale si informale ale democratiei si nu trebuie sa afecteze buna functionare a sistemul politic si institutional. Pe romani insa, de cele mai multe ori, practica ii omoara!

Cu muschii la vedere

La o prima vedere, conflictul dintre cei doi fosti aliati pare sa se fi situat, initial, la nivel psihologic. Personalitatea puternica si neconformista a presedintelui a dominat cert scena politica a primului an de guvernare portocalie, punand in umbra pe cea, aparent, mai stearsa a premierului. Si daca presedintele Basescu si-a declarat anticipat intentia de-a fi un presedinte „de prim-plan-uri”, premierul, in schimb, a lasat (cu intentie sau nu) impresia unui actor politic de paie, indecis si incapabil sa incalce indicatiile „venite de sus”. De altfel, atractia mass-mediei, pana aproape de limita fetisizarii, fata de presedinte, caracteristica perioadei de glorie a Aliantei DA isi are radacinile tocmai in nonconformismul personajului, care lasa impresia ca se ghideaza dupa principiul de viata “ce-i in gusa si-n capusa” si spune exact ce gandeste, ba chiar de multe ori... chiar inainte de a gandi.

La polul opus, Tariceanu a fost catalogat de aceeasi media cu apelative gen Moliceanu si tratat cu o ingaduinta simpatico-ironica, de care beneficiaza executantii fara drept de replica. Astfel ca, pentru un neavizat, transformarea peste noapte a premierului dintr-un executant-pasiv in jucator-activ a fost o mare surpriza, insa pentru observatorul mai atent, derapajele de la imaginea prefabricata au fost multiple. Asumarea (emotionanta) a prieteniei cu omul de afaceri Dinu Patriciu in fata Parlamentului si antepronuntarea publica in acest caz, in conditiile in care ancheta penala ce-l viza pe acesta era in plina desfasurare, precum si ”razgandeala” in privinta demisiei au fost, la vremea respectiva, semnale clare ale unei iminente modificari de optiuni si pozitie. Iar concurenta dintre cei doi a degenerat incet, incet intr-un concurs stupefiant de infantil de intreceri construite pe scheme ”baietesti”, de genul: “cine ajunge primul cu elicopterul”, “al carui fes are mai multa priza la public” sau ”Revelionul cui este mai tare in artificii si reprezentanti europeni”. Privit din aceasta perspectiva, meciul dintre cei doi actori politici poate avea o aparenta chiar comica, insa tinand cont de faptul ca fiecare combatant in parte reprezinta cate o institutie de stat, la cel mai inalt nivel, neintelegerile dintre premier si presedinte afecteaza grav perceptia externa a tarii noastre.

Citeste si:

Politica orgoliilor, intereselor si loviturilor sub centura

Ca Traian Basescu si Tariceanu nu s-au simpatizat inca din startul Aliantei este o realitate care nu poate fi contestata, la fel ca si dorinta exacerbata a ambilor actori politici de a domina scena publica si politica, insa substratul conflictului, tansformat intr-un adevarat razboi ce afecteaza grav Romania, nu poate fi pus doar pe seama unor perceptii emotionale. Prima fisura in unitatea Aliantei a avut o motivatie mult mai... politica si a fost generata de refuzul ambelor partide de a fuziona sub stindardul partenerului politic.

Liberalii au invocat caracterul istoric al partidului, in timp ce democratii, propasiti cu greu in tabara popularilor europeni, nici nu au vrut sa auda de o noua schimbare de doctrina. Si astfel, primul mare proiect basescian - un mare partid prezidential - a esuat lamentabil, un esec pe care Basescu nu i l-a putut ierta lui Tariceanu. Nici incercarea disperata de a scapa de Tariceanu din fruntea liberalilor, prin amenintare cu scindarea partidului, nu a avut mai mult succes. Fractiunea liberala ce a optat pentru un nou partid - PLD-ul lui Stolojan - nu a reusit sa convinga electoratul nici macar la un nivel cat de cat acceptabil pentru a-i dispune pe democrati „sa-i inghita”. Acutizarea conflictului dintre liberali si democrati, finalizat cu o scindare „de facto” a Aliantei, a reprezentat, de fapt, exacerbarea razboiului dintre Palate, pana dincolo de limita normalului politic, dar si a firescului ce tine de bunul simt. Si daca Basescu a preferat un atac hollywoodian, la vedere, prin „scenariul” biletelului roz, premierul a ripostat mult mai subtil si mai... fatarnic, pana la urma, prin contraatacul suspendarii. Caci, castanele din foc le-au scos doar social-democratii, in timp ce Tariceanu si liberalii pe care-i pastoreste s-au aratat, brusc, extrem de preocupati de actul guvernarii.

In plan economic, conflictul dintre Palate a fost la inceput latent, dar in prezent este mai acutizat ca oricand, iar ciocnirile de interese intre gruparile afiliate celor doi reprezentati ai Puterii afecteaza profund, o spun cifrele statistice, mediul economic. Ghidandu-se dupa principiul ”la razboi totul e permis”, incalcarea ori ignorarea regulilor si a evidentelor este promovata ca politica de stat. Despre incompetenta actualului Cabinet ar fi multe de spus, si cel putin, asupra acestui punct, aproape intreaga clasa politica este in deplin consens. Insa, mult mai grave sunt dezvaluirile incendiare asupra unor afaceri ilicite recent incheiate sau in plina desfasurare, precum si acuzele reciproce de coruptie pe care combatantii si le aduc sau care sunt aruncate pe piata la comanda politica. Iar scena politica se zguduie din temelii, clatinata de bombe de presa, cand intr-o parte, cand in alta. Razboiul dintre Palate pare a se apropia de sfarsit, prin sacrificarea combatantului ce ocupa fotoliul din Palatul Victoria. Evident ca si-n acest caz castanele din foc le va scoate tot PSD! Si daca ar fi sa luam de bune informatiile vehiculate pe surse, social-democratii vor scutura de praf scaunele ministeriale si-i vor invita, politicosi, pe democrati sa le ocupe, dupa care se vor retrage cuminti in Opozitie, sub privirile zambitoare ale presedintelui invingator. Sa fie acesta happy-end-ul „razboiului” ce zguduie Romania de peste 2 ani? Ori, poate, in partea a ll-a, eroul - presedintele isi va incerca talentele de luptator pe un alt adversar politic? Sa fie oare urmatoarea victima... PSD?