„Se stia ca exista un roman pierdut al Hortensiei Papadat-Bengescu. Manuscrisul lui integral disparuse de la tipografie prin 1947-1948. Soarta misterioasa a textului a ramas in legenda, pentru ca s-au pierdut si spalturile, si dactilograma pe care o avea Editura Fundatiei Regale (de la care au disparut mai multe texte in momentul nationalizarii - n.r.). Pe la colectionari particulari si la Muzeul Literaturii se pastrasera citeva fragmente din roman: schite de personaje, proiecte de sumar, de ordonare a materialului sau, cum spune ea, 'cum sa il injgheb>>. Are cel putin cinci-sase planuri despre ce sa se intimple cu personajele, incotro sa o ia trama“, explica pentru Cotidianul, Gabriela Omat, cercetatoare la Institutul de Istorie si Teorie Literara „G. Calinescu“ al Academiei Romane si editorul „Strainei“. Mai existau si citeva fragmente publicate antum in presa acelei perioade (prin 1943, in „Vremea“, „Revista Fundatiilor“ si in „Calende“, apoi, dupa 1944, in „Contemporanul“ si chiar in „Femeia“), sub 100 de pagini, potrivit editorului.

Cercetatoarea invoca si un fragment din „Amintirile deghizate“ ale lui Ovid S. Crohmalniceanu, in care acesta isi aminteste ca, in 1956, pe cind era redactor-sef la „Viata romaneasca“, l-a vizitat un individ care ii oferea spre vinzare o dactilograma despre care i-a spus ca e ultimul roman al Hortensiei Papadat-Bengescu, nedezvaluind cum ajunsese in posesia lui. Criticul literar isi facea mustrari de constiinta ca nu stia ce a fost in capul lui de nu a cumparat materialul, indrumindu-l pe individ spre Arhivele Statului sau spre Biblioteca Nationala si nemaiauzind nimic despre roman dupa aceasta intilnire.

Citeste si:

Editarea „Strainei“ a luat startul insa in 2005: atunci, un nepot al scriitoarei, contactat de Gabriela Omat, a scos la iveala o uriasa cutie de televizor plina ochi cu caiete pe care Hortensia Papadat-Bengescu le umpluse cu ciorne ale romanului, dar, afirma editorul, „nimic definitiv“. „Bruioanele contin de pilda acelasi moment, aceeasi secventa, acelasi peisaj sau cadru lucrat de pina la sapte ori, fiecare in numeroase variante. Ce facem noi acum este sa reconstituim un fel de dosar al unui roman pe care nu il avem si nu il putem avea. Vom putea sa il aproximam, asta incerc acum, sa dau o coerenta acestor fragmente, dar propriu-zis nu-l avem“, pune cercetatoarea degetul pe munca de puzzle care i-a ocupat ultimii doi ani si jumatate. „Sint si suite de 100 de pagini, dar cind sa zici 'hop>>, se rupe filmul si trece la altceva, si mai multe versiuni, alte maniere de solutionare a vreunei situatii. Astazi, de exemplu, am lucrat pe 60 de pagini in care era aceeasi poveste refacuta de patru ori. Nu stiu pe care s-o iau drept definitiva, toate sint incercari de finalizare, de transcriere 'pe curat>>, dar de fiecare data spre sfirsit o cirmea cumva: schimba de la marca de costum pe care il purta personajul la tipul de masina pe care o conducea. Este pasionant sa intelegi cum lucra prozatoarea, e o vedere in laboratorul de creatie cum nu stiu sa mai existe in literatura romana“, detaliaza Gabriela Omat.