Sa ne intelegem inca de la bun inceput. Cand un ofiter al serviciilor de informatii doreste sa devina o persoana publica, este aproape sigur ca avem de a face cu o misiune a acestuia. Nu trebuie sa fii specialist (vorba lui Liviu Turcu!) ca sa vezi lucrurile astea. Serviciile de informatii nu sunt scoli de vedete, iar persoanele care lucreaza in aceste servicii nu au, de regula, nimic in comun cu notorietatea si viata publica (an sensul ei spectacular).

Munca serviciilor de informatii este, prin esenta ei, una discreta si putin cunoscuta publicului larg. De aceea, atunci cand Liviu Turcu a intrat in lumina reflectoarelor dambovitene, prima reactie a fost una de nedumerire. Ce urmareste, dincolo de spectacolul televizat, Liviu Turcu? Are, oare, dreptul un fost ofiter de securitate sa incalce regula discretiei si sa-si dea frau pornirilor interne pentru a se pune in slujba unui bine pe cat de confuz, pe atat de caduc? Daca raspunsul este da, de ce nu a facut acest lucru imediat dupa revolutie, cand un astfel de demers raspundea unei agende interne si unui orizont de asteptare colectiv?

De altfel, avalansa de intrebari legate de motivatia lui Liviu Turcu copleseste orice argument de ordin rational invocat de domnia sa. Implicarea brusca si "violenta" pe o tema de dezbatere cvasi-compromisa a starnit reactii contradictorii in randul comentatorilor autohtoni. O parte a acestora (an special cei care au contribuit la lansarea lui Liviu Turcu pe spatiul mediatic) s-au situat pe pozitia unei sustineri neconditionate, ceilalti au adoptat, insa, o atitudine critica semnaland diversele neconcordante ale declaratiilor fostului "securist". Foarte curand, aceasta impartire a liderilor de opinie a devenit pasibila de suspiciunea ca reflecta pozitia mai marilor zilei. Dar are oare demersul lui Liviu Turcu o implicatie politica?

Raspunsul la aceasta intrebare este unul indirect. in sensul ca, ori de cate ori avem de a face cu o actiune a serviciilor (iar demersul lui Liviu Turcu este pasibil de aceasta suspiciune), tinta este alta decat cea indicata explicit de catre emitator. Cel mai util in acest caz ar fi sa analizam care au fost efectele pe care le-a generat "lista lui Turcu".

In primul rand, anuntarea acestei liste a creat o confuzie generala in legatura cu deconspirarea dosarelor politicienilor. Voit sau nu, Liviu Turcu a semnat decesul "dosariadei". Mai bine zis a credibilitatii acesteia, pentru ca dezvaluirile privind colaborarea cu fosta Securitate vor mai continua. Ne-a promis acest lucru chiar Liviu Turcu. Dar ce relevanta vor mai avea aceste dezvaluiri, cand din intreaga lista furnizata de un fost ofiter al Securitatii nu s-a putut proba nici macar un nume?

Citeste si:

In al doilea rand, este vorba de "diluarea" vinovatiei celor care au fost dovediti ca au colaborat cu fosta Securitate. Principalul beneficiar al acestei stari de lucruri sunt Mona Musca si Dan Voiculescu care, in aceste conditii, nu mai sunt nici unicii, nici principalii, nici principalii si nici ultimii colaboratori ai fostei Securitati.

La acest efect de comunicare a contribuit chiar Liviu Turcu care a reluat cu acribie teza potrivit careia sistemul comunist s-a fundamentat pe mii de colaboratori ai fostelor servicii secrete. Dupa aceste "relvelatii" evident ca atentia publica este tentata sa nu se focuseze pe detaliu, pe particular (persoanele care au primit verdictul CNSAS ca au colaborat cu fosta Securitate), ci pe ansamblu, pe general (asociat, e drept, cu o parte a clasei politice, dar care, insa, atentie, nu este clara si urmeaza a fi stabilita!).

In fine, printre beneficiarii principali ai actiunii lui Liviu Turcu se numara si Traian Basescu cu PD. Toata lumea a observat ca lista lui Liviu Turcu nu contine persoane din anturajul presedintelui Basescu, fapt ce i-a determinat pe foarte multi sa vada in demersul lui Turcu o alta actiune a serviciilor, menita sa intareasca influenta presedintelui pe scena politica romaneasca.

Si totusi, desi lucrurile par a fi suficient de clare dupa aceste observatii, mai ramane intrebarea, usor tampa, a personajelor lui Caragiale: "Ce cauta neamtuŽ (Turcu) in Bulgaria (an Romania)?".