Prima carte de nonfictiune a scriitorului japonez Haruki Murakami, aparuta recent la Polirom, radiografiaza unul dintre cele mai dramatice momente ale Tokyoului contemporan.

Dupa Murakami, teroristii nu numai caau degajat gaz sarin, dar au eliberat siforte ascunse ale spiritului japonez Amatorii de proza in formula pe care Haruki Murakami a perfectionat-o in cele peste zece volume de fictiune ale sale vor avea de-a face in „Underground. Atentatul de la Tokyo si spiritul japonez" cu o schimbare radicala. Nu numai ca romanele si povestirile fac loc investigatiei jurnalistice, dar intregul vocabular al fantasticului meticulos construit in proza este inlocuit cu o demonstratie de realism pur. Volumul, intimidant prin cele sase sute de pagini concentrate, investigheaza unul dintre evenimentele din istoria recenta a Japoniei, si anume atentatul cu gaz sarin de la metroul din Tokyo, organizat in primavara lui 1995 de secta religioasa Aum Shinrikyo. Autorul trece peste sabloanele in cadrul carora mass-media au mutat discutia despre acest eveniment, presa marsind pe impactul puternic al eroului negativ - in cazul de fata, intreaga secta, pentru ca „un ticalos face mereu povestea mai incitanta, in comparatie cu o victima amarita". Murakami isi asuma o misiune anevoioasa, pe care o finalizeaza impecabil: aceea de a documenta povestea atentatului atit din perspectiva supravietuitorilor, cit si din cea a criminalilor. Asa se face ca, din cele aproximativ 3.800 de victime, dupa declaratiile oficiale, Murakami intervieveaza 60 si, dupa sesiuni indelungate de editare, prozatorul jurnalist pune cap la cap toate declaratiile, insotite de profilul fiecarui vorbitor.

Astfel, nu se poate vorbi despre un singur atentat si nici despre un singur adevar oficial, fiecare dintre supravietuitorii atentatului care au colaborat cu Murakami spunindu-si versiunea si devenind, pe aceasta cale, personaj in toata regula. Oameni obisnuiti, cu slujbe obisnuite, care se aflau in acea zi la metrou, povestesc fiecare cum s-a derulat firul evenimentelor, urmind, fireste, o logica subiectiva. De la variantele unor angajati ai Regiei Autonome a Metroului din Tokyo, care demonstreaza ca meseria lor nu este deloc una lipsita de pericole, intr-o metropola a carei mitologie contemporana rezerva un loc important metroului, pina la dramele unor pasageri, care, dupa aceea, nu au mai folosit acest mijloc de transport, sint toate prezente in colectia de interviuri realizate de Murakami in 1996 si publicate un an mai tirziu.

Flashuri, crimpeie de amintiri, ipoteze, traume sint doar o parte din repertoriul acestor declaratii, care, dincolo de importanta lor ca material jurnalistic si dincolo de incarcatura emotionala, sint foarte relevante din punct de vedere sociologic.

Cea de-a doua parte a cartii este rezervata discutiilor cu membri ai sectei care a pus la cale atentatul, urmarind indeaproape povestile acestora, inca dinaintea aderentei lor la acest cult. Multi dintre acestia se aseamana, cumva, cu personaje din romanele lui Murakami, in sensul in care, intr-un anumit punct al vietii aparent normale, s-a produs un scurtcircuit, proiectindu-i intr-o dimensiune mai putin obisnuita: un student silitor care, dintr-o data, s-a refugiat in gasirea unei demonstratii matematice a budismului sau un profesor care-si abandoneaza cariera, pentru a construi uriase filtre de aer, in folosul sectei.

Trecind peste valoarea documentara a acestei carti si peste abilitatea si perseverenta lui Murakami de a duce la bun sfirsit un puzzle complicat, un alt lucru esential este absenta oricarei forme de tezism. Autorul ii lasa pe cei implicati sa vorbeasca: in egala masura pe cei de la categoria „victime" si pe cei de la categoria „calai". Pe Murakami nu il multumesc verdictele in alb-negru, preferind sa mearga mai adinc in maruntaiele unei societati in care alienarea este unul dintre fenomenele curente si in care amprentele hipercapitalismului si consumismului implicit nu se mai multumesc de mult cu straturile de suprafata.

Desi „Underground" este o lectura-soc, neindicata celor sensibili la imagini pe cit de reale, pe atit de hardcore, este un exercitiu foarte bun de intelegere a alteritatii, in ipostazele sale extreme.