Auzisem ca in Mingir, pana acua€™ fro patru ani oamenii obisnuiau sa-si vanda cate un rinichi ca sa aiba cu ce sa traiasca. Intre timp, intermediarii dintre vanzator si spitalele din tari straine au fost condamnati. In comuna Mingir nimic nu tine de "Bun venit", iar o masina cu numar de Romania atrage intrebari, suspiciuni si priviri incruntate.   Incursiunea de o zi prin doua sate mai din vestul Republicii Moldova, cum ar fi Mingir, Carpineni imi aduce aminte de o ospatarita miniona si raraita de undeva din vestul Romaniei. Intrebata daca are pizza facuta la cuptor cu lemne, pe vatra, a inceput sa-si roteasca ochii primprejur si sa ma priveasca pe sub sprancene. "Pe vatra?", intreaba ea, uitandu-se chioras la mine si sagetandu-ma cu privirea, sanctionandu-mi indrazneala. "Adica cu cuptor cu lemne", insist io. "A, da", incearca sa para binevoitoare "da, avem pe vatra la cuptor cu microunde". N-am mai continuat. Era inutil. Mai ales ca domnisoara nu dadea nici un semn macar ca ar fi glumit. Ba din contra, era foarte serioasa si continua sa ma priveasca incruntata. Mi-am dat seama ca normalitatea mea n-avea nici o treaba cu a ei. Firescul meu nu era nici pe departe frate cu al ei.    MINGIR. Zi de vara pana-n seara. Sta sa ploua. Colbul de grosimea unei palme se ridica cat casa cand trece vreo masina, caruta, motoreta Ij sau ce-o mai fi ea si cu ce s-o manca ea. Oricum nu-i digerabil. Centrul urbei din inima ruralului, o statie de masina, "rutiera", si o carciuma din care urla cat o tin plamanii televizorului o duduie imbracata in port popular. Portul parea a fi din zona Bucovinei, graiul rusesc. Dar nu sunt sigura. Nici nu mai conteaza. Ca oricum nu se intelege nimic. O camioneta ruseasca opreste in asa-zisul centru si din ea coboara abia zarindu-se prin norul de praf care cu greu se ridica, un card de copii cu sapa-n spinare care o ia fiecare-ncotro. Veselie mare, rasete, glume.   Cocheteaza cu ideea unei mici vedete in care i-ar putea tranforma obiectivul aparatului de fotografiat al colegei mele. O Lada gri, poate alba pe vremuri, coteste brusc o data ce vede masina cu numar de Romania, iar norii de praf se combina si se imbina perfect pana masa e compacta de nu se mai vede om cu om. De undeva din Lada rasare o voce. "Ce fotografiezi? De ce fotografiezi? Sunteti romani? Nu fotografia fara aprobarea primarului." Acua€™, deh, m-am plimbat o gramada pe coclauri prin Romania si n-am cerut vreodata aprobarea vreunui primar ca sa fotografiem oamenii din urbea lor aflati pe ulita, la camp sau mai stiu eu unde. Primarul, evident, sambata este la Primarie sau acasa. Cel putin asa ni se spune. Casa, una cu tigla rosie undeva la o rascruce de drumuri, aproape de biserica. Puhavul din masina, care se facu vazut in sfarsit, da indicatii, arata drumul spre casa, spre Primarie. Care oricum era acelasi. O data ce pornim motorul, coteste si el stanga si o ia inaintea noastra, crezandu-se un fel de antemergator mai bine zis, asta ca nu care cumva s-o luam cine stie pe unde fara asa-zisa aprobare.     PRIMARIA. Un fel de cub cu un nivel, anost, insipid, incolor pe care scrie mare Primarie si alte lucururi cu caractere mai mici pe care le ignor. O cladire mai mare decat cea din Vadeni din judetul Iasi sa spunem. Intram. Nici o usa nu indica vreun birou de primar, viceprimar sau orice ar fi care sa tina de administratia locala. Se aud niste voci si hohote de ras dintr-o camera. Ne luam dupa sunet. Cioc-cioc. "Mdea...", se aude de dincolo o voce de barbat. Deschid, o camaruta de trei pe trei, iar la un birou "salasluia" un ins zdravan imbracat intr-o uniforma. Un fel de jandarm. Imi dau seama ca pe undeva pe o usa scria "Garda". "Buna ziua, caut biroul domnului primar." "Daa€™ ce scrie pe usa?" "Primarie", raspund descurajata. "Ia uitati-va ce scrie, ca nu scrie Primarie." "Bine, daa€™ unde este biroul domnului primar imi puteti spune?" "Doamna, daa€™ ce scrie pe usa? Nu vedeti?" Renunt. Bine ca nu m-a injurat. Ma uit buimaca pe usile din jur. Nimic. Nici un indiciu. Incep sa ma indoiesc de destinatia cladirii desi am fost trei oameni care am vazut ca scria mare "Primarie".   O luam incet pe niste trepte in sus. Hai ca incepe sa se contureze realitatea. Intr-un birou inghesuit, dar plin de flori, ingrijite si aranjate parca dupa un calcul matematic, la o masuta sade un consilier. Ne pofteste sa luam loc, dar ne scruteaza din priviri si ne priveste banuitor. "De la Bucuresti ziceti? Jurnalul National? Io sunt foarte suparat pe presa din Romania." Asa a inceput alt dialog al surzilor. "De ce?", intreb vadit curioasa. "Aaaa, pai au scris niste chestii urate si neadevarate." "Cum ar fi?" "A, pai trebuie sa caut ca am pa€™aci niste copii." "Daa€™ ce au scris?" "Daa€™ care e scopua€™ dvs.? Ca n-ati venit pana aici sa aflati ce e cu oamenii care pleaca in strainatate sau cum traiesc ei la tara." Sincer nu prea imi dadea mana sa afisez scopul pentru care venisem pana aici. N-as fi ghicit reactia nici intr-o mie de ani. "Daa€™ de ce am fi venit pentru altceva?" "Nu stiu sa va zic, dar n-ati venit pentru asta. Sunt foarte suparat pe presa romaneasca." "Bine, daa€™ de ce, ca tot nu inteleg"... "Eee, au scris niste chestii si au dat si niste poze care nu sunt de aici din sat. Au scris ca carutele noastre sunt trase de un cal si nu de doi si ca sunt motoretele astea vechi peste tot si in Romania nu se mai gasesc... Niste lucruri neadevarate... Ce sa mai zic... Au mai venit nemti, germani, francezi pe aici. Au scris... si ei despre Mingir."   Filmul prost in care instrasem continua, iar eu refuzam sa mai joc. "Deci unde e casa primarului?", i-o retez brusc. (Primarul pe care-l cautam era cel vechi de la Partidul Democrat care fusese la conducere in comuna de vreo opt ani. Cel nou ales, de la Partidul Comunist, urma sa se instaleze peste cateva zile). Aceleasi puncte de reper. Casa cu tigla rosie, rascruce, biserica. Daa€™ n-apucam sa plecam. "Stati ca am gasit ziarul", striga dupa noi. Hai, ca-i foarte tare imi zic. O fi fost Samantha pitita pe undeva prin sertar a dat de doua ori din nas si a aparut si "docomentul". Imi baga pe sub nas o foaie dintr-un ziar central din Romania, de acua€™ patru ani, unde pe o pagina intreaga era un reportaj despre cum isi vand rinichii satenii. "Pai vedeti... Ce-i treaba asta cu rinichii? Ia stati... Pai mi-ati zis de carute cu un cal, motociclete si alte alea... da vad ca asta cu rinchii... E adevarat?"... "Eeee, o bazaconie, minciuni... A fost odata, acu 4-5 ani... Daa€™ acua€™ nu mai e"... "Deci a fost..." ..."A fost da... Daa€™ nu mai e... Daa€™ numai minciuni"... "Bine..., deci unde e casa primarului?"   Evident ca primarul, sambata la pranz, nu e nici acasa, nici la primarie. "Evident" care n-a coincis nici pe departe cu cel de mai devreme. Asa ca hai sa mai zabovim oleaca prin sat. Ne oprim la moara din sat. Buluc de lume, asteptand sa li se macine graul. Angajatul intreprinderii care administreaza moara ne ia de la poarta. Un barbat voinic la vreo 40 de ani, cu faina si-n nas, si-n urechi, si-n gura si mai peste tot ne chestioneaza: "La ce-ati venit? Ce filmati?". Bagam placa cu oamenii din sat, viata sa-tului si alte da€™astea. Se mai inmoaie un pic, desi banuitor in continuare. Nu ne slabeste nici un pas, desi colega mea incepe sa-si faca de lucru printre oamenii din moara, incercand sa le faca poze. Dintr-una intr-alta dialogul se mai relaxeaza, desi subiectul cu rinichii este destul de incomod, caci nu le-a facut o reclama buna. "A fost acua€™ cativa ani. Era simplu. Cineva din sat aranja o deplasare in Turcia, unde cine vroia sa-si vanda rarunchiul il lasa acolo. Vedea daca e sanatos si gata. Lua undeva peste 1.000 de euro, dolari, ce-o fi fost si se intorceau. Era saracie mare. N-aveau cu ce sa traiasca si asta faceau. In general oameni tineri. Rarunchi sanatosi." Da inapoi cand intreb daca stie pe cineva care si-a vandut organua€™. "Nu stiu ca sa va zic."    SI CU RINICHIUL VÃ…NDUT, SI CU BANII LUATI. Boris sta sprijinit in maini pe o bancuta la umbra. Asteapta sa-i vina randul si sa fie strigat. Varul lui primar, Gheorghe, e unul din cele cateva zeci de persoane care si-au vandut rinichii in Turcia. "S-a dus cu o persoana din sat care stia unde sa-l duca in Turcia, a vandut rarunchiul si a primit 1.000 de dolari. Apoi cu banii si-a luat o masina. Dar l-a pacalit cineva si peste un an a pierdut si masina. Asa ca s-a ales cu nimic."   Oamenii din Mingir nu-si mai vand rinichii. De vreo patru ani. Persoana care-i ducea in Turcia a fost "sudita", adica condamnata. Oamenii se feresc sa vorbeasca despre acest fenomen. Fie ca le e teama, fie ca le e rusine. Gheorghe nu vorbeste nici cu varul sau Boris despre acest subiect. Nu a fost deschis niciodata in vreo discutie. Nu vrea Boris. Iar Gheorghe n-a vorbit niciodata. Oamenii nu mai traiesc din vandutul rinichilor. Unii au plecat in strainatate, mai mult tineretul, iar parintii lor muncesc pamantul. Tinerii trimit bani acasa la familiile ramase in sat ca sa se descurce mai bine de pe o zi pe alta. Care a avut noroc in viata isi construieste si o casa mai dichisita.   Am plecat din Mingir cu un gust amar si mult praf pe talpi. O motoreta cu atas traverseaza in viteza satul lasand un alt nor de praf in urma de nici nu ai cu ce sa-l tai. Si poate caruta nu este trasa de un cal cum zicea consilierul de la Primarie, dar povestea ramane si n-a tinut de ramas bun.   Rubedenii "Varul meu s-a dus in urma cu ceva ani cu o persoana din sat care stia unde sa-l duca in Turcia. A vandut rarunchiul, si a primit o mie de dolari. Apoi, cu banii si-a luat o masina. Dar l-a pacalit cineva si peste un an a pierdut si masina. Asa ca s-a ales cu nimic. Dar nu am vorbit niciodata cu el despre acest lucru. Nu am deschis subiectul" Gheorghe ,satean din Mingir   Suparare "Apai io sunt foarte suparat pe presa din Romania. Au scris niste lucruri tare urate despre satul nostru...Sunt foarte suparat...Daa€™ la ce-ati venit? Or mai venit si din strainatate daa€™ sigur cautati ceva anume ca nu veneati asa degeaba. Dar amua€™ io sunt tare suparat pe presa din Romania... Numai lucruri neadevarate. Au scris ca carutele noastre sunt trase de un cal si nu de doi, si ca sunt motoretele astea vechi peste tot si in Romania nu se mai gasesc" un secretar din Primarie suparat pe presa din Romania   Trecut "Treaba asta cu rarunchii o fost mai demult. Acua€™ nu se mai intampla, ca oamenii care se ocupau cu asta au fost suditi. Pana acua€™ patru ani, cam asa. Au fost zeci de oameni, tineri, care s-au dus prin strainatate sa-si vanda rarunchii. Ca trebuiau rarunchi tineri, sanatosi" alt satean din Mingir   Invatatorul satului Un batran cu bicicleta iacata isi gaseste de lucru pe la moara. Sa mai vada cum misca si freamata satua€™. Se sprijina de un parete si priveste. Agale ma indrept catre el. Caci il vad mai retras. Imi povesteste despre cei noua copii ai sai, unii plecati in sapte zari ale lumii, legal sau ilegal, altii morti, altii nefacuti inca. Despre nepotii care sunt sau care au sa fie. E cam nedumerit omua€™. Are aceeasi problema. "Din Romania? Daa€™ la ce ati venit?" Apoi o coteste. "Daa€™ cum e in Romania?" Vine vorba inevitabil si de povestea cu rinichii. Si la fel de inevitabil mi se raspunde "nu stiu ca sa va zic" cand intreb de anumite persoane care si-au vandut rinchiul. O las balta. Il intreb de invatatorul din sat. Inevitabil, in Romania in orice sat exista un invatator al satului care le stie pe toate. "Aaa... invatatorul satului? Pai unde sa-l gasiti... La Primarie... sau acasa." "Adica invatatorul satului e primar." "Pai da... e primar... numai la primarie il gasiti..." ..."La scoala nu?" "Pai cum la scoala, de ce la scoala"... "Pai daca e invatator?"... "Apai dumneavoatra nu cautati pe invatatorul nostru primarua€™, cautati adica pe doamna directoare, pe profesori... Ei sunt la scoala... Asta-i altceva..." N-am realizat din start nevoia oamenilor de acolo de a fi invatati de cineva ce sa faca, si multumirea lor cu care il numesc pe cel care-i conduce invatatorul satului.