Paraschiva Afrim s-a nascut in anul 1905, in Bucuresti. A copilarit pe Soseaua Viilor, peste drum de mosia aproape mitica a unui boier care-si pazea avutia, livezile si strugurii cu argati inarmati pana-n dinti. Pe atunci acolo se termina marele oras.  
Cand ploua, drumul desfundat, de mahala, se transforma intr-un fluviu de namol. Santurile care se tarau pe langa sipcile prapadite ale gardurilor se umpleau cu apa. Bastinasii isi spalau animalele in aceste albii improvizate. "Pe strada mea erau foarte putine case. Copiii nu se prea jucau afara, stateau mai mult prin gospodarii, ajutau la treburi", povesteste Paraschiva Afrim. Asezata pe un scaun, in dreptul ferestrei acoperite de o perdea baroca, in sufrageria modesta a apartamentului in care locuieste, tinandu-si mainile istovite in poala, femeia isi "retraieste" viata. "Cand aveam 10 ani a inceput razboiul. Primul dintre ele." Apucase sa invete doar doi ani in scoala imensa din apropiere. Salile de cursuri au devenit celule. Soldatii germani ii inchideau acolo pe prizonierii adusi de pe front. "Ii ducea in cladire incolonati. Erau de toate natiile: algerieni, bulgari. Ii vedeam printre cai si militari... Mergeau in siruri. Mi-era mila de ei fiindca erau tineri. Aveau parinti care-i asteptau acasa. Ii tineau fara mancare, dezbracati si nebarbieriti." Pentru ca umilinta sa fie completa, uneori ii legau de crengile unor copaci din curte, cu capetele in jos. Cantau la muzicuta si dansau in jurul siluetelor spanzurate, ca niste papusi, de arborii pe care localnicii ii puteau zari din batatura. Nu a lasat-o sufletul sa stea nepasatoare. A inceput sa le duca de-ale gurii. Isi lega un cordon in jurul taliei, isi punea cativa codri de paine in san, lua mamaliga in traista, iesea din curte, traversa ulita pe nevazute si arunca bucatele peste gard. Le ducea si apa, intr-un ulcior pe care-l umplea pana-n gat. "Mama imi zicea tot timpul sa nu mai fac asa ca ma vor prinde." A avut dreptate.     BATUTA. "M-a gasit neamtua€™ si m-a izbit cu patul pustii in spate. Atunci am facut aprindere la plamani. Am stat la pat. Dupa ce mi-am revenit, m-am dus iar. Mi-era frica, daa€™ ce sa fac, eram atenta. Bietii de ei imi pupau mainile, chiar daca eram doar un copil.  Imi impleteau inele si mi le faceau cadou pentru ca ii ajutam. Aveam degetele pline. Erau frumoase. Ma rasplateau si ei cum puteau." A doua oara cand a fost surprinsa hranindu-i pe ostasi a crezut ca nu mai scapa. A oprit-o o santinela, "un baiat frumos" care, in loc sa o loveasca, s-a aplecat spre ea, a scos o fotografie din buzunar si i-a aratat-o. "Mi-a zis ca seman cu sora lui mai mica. In timp ce se uita la mine i-au dat lacrimile."      UCIS. Parintele ei a fost executat. "Tata a fost internat in Sanatoriul Pantelimon timp de noua ani. Avea, asa, un tremur in tot corpul. Venea un doctor, ii dadea un praf si gata. Cand a inceput razboiul, mama si bunica au mers sa-l ia acasa. Nu au putut sa-l aduca. Nemtii facusera transee in curtea spitalului. Pentru ca aveau nevoie de cladire, s-au hotarat sa scape de toti cei ce se aflau in ea. Care au putut au fugit. Ceilalti au fost omorati. I-au mitraliat pe toti. Apoi i-au bagat in groapa, au pus var peste ei si dusi au fost. Unul dintre ei era tata. Cand au indreptat armele spre el, a strigat: «Nu trageti. Am familie». Degeaba."     RAZBOIUL. Nu va uita niciodata bombardamentele. "Sunau clopotele bisericii. Tipa si alarma. Fugeam de mancam pamantul. Un tren tras in Gara Filaret ne astepta ca sa ne scoata in camp. Dupa ce plecau avioanele, ne intorceam. O data am petrecut o noapte intreaga sub vagoane. Cand cadeau bombele, sareau o gramada de schije peste noi. Pe unii ii loveau in spate sau in picioare. Ii auzeai tipand. Eu am avut grija atunci de un copilas care fusese despartit de mama lui. L-am tinut in brate pana dimineata. M-am culcat peste el, ca sa nu fie ranit." A avut noroc. Casa parinteasca nu a fost nimerita de nici un obuz. A vazut in acele zile de prapad un tramvai cu cai spulberat de unul dintre proiectilele care se abateau neincetat asupra periferiei. "Direct in el au tras. Nu a mai ramas nimic." Cand s-a terminat totul, a simtit doar o usurare imensa. Domnia regelui Ferdinand i-a lasat un gust amar: "Nu se traia bine pe vremea lui. Era saracie mare. Locuintele aveau pamant in loc de podele. Nu exista curent electric, doar sticle cu lampi, nu era canalizare. Poporul se chinuia in timp ce ei se bucurau de lux", povesteste cu lehamite batrana.     BALURILE DE-ALTADATA. Pentru Paraschiva Afrim au venit si vremuri mai bune. Balurile care se tineau la Cercul Militar la inceputul anilor a€˜20 sunt povestile de pret ale tineretii ei. Era adolescenta. Se gatea cu rochii de bumbac sau de in "potrivite, nu vedeai pe atunci domnisoara cu piciorul gol", cu maneci late, isi facea parul si pleca la dans. "Era foarte frumos acolo. Fetele ieseau pe balcoanele superbe, iar baietii, de jos, le faceau complimente. Nu vedeai pe atunci ca tinerii sa se sarute. Erau mai cuviinciosi." Ei isi imbracau costumele bune, hainele bleumarin, pantalonii albi, de stofa, si palariile de paie, isi lustruiau pantofii si abia apoi indrazneau sa intre-n vorba cu ele. Cand valsau, petitorii tineau batiste pe mainile petrecute peste taliile partenerelor, ca sa nu le murdareasca vesmintele. Paraschiva mergea pe ring doar cu flacaii care aveau tocuri intacte. "Daca erau tocite sau rupte, nici nu vroiam sa-i vad", explica amuzata.     VADUVA. S-a maritat la 17 ani cu un mecanic de locomotiva care lucra la intreprinderea Wolf. Casnicia lor a durat doar cinci ani. Sotul i s-a prapadit dupa ce ii facuse doi copii. Avea tuberculoza: "Eu cred ca suferea de cancer la plamani, dar pe vremea aia nu se stia de boala asta". Vaduva de 24 de ani s-a angajat la spalatoria "Falc", unde a ajuns sefa de tura. "Apoi, au venit legionarii." Oamenii ii iubeau, ea se intreba ce va urma. In timpul rebeliunii care a zguduit Bucurestiul se afla la serviciu. Una dintre colegele ei, inscrisa in Legiune, s-a dus atunci la Prefectura, pentru a cere eliberarea capeteniei Horia Sima. "Erau mai multe femei care protestau acolo. Li s-a dat ordin sa plece acasa. Ele au refuzat si au continuat sa strige. Dupa ce le-au avertizat de cateva ori, au inceput sa traga asupra lor. Au murit acolo." Impuscaturile se auzeau de pretutindeni. Intr-o noapte din timpul celui de-al doilea razboi mondial, Paraschiva nu a mai vrut sa fuga pe camp cu trenul. Se saturase de acea gona nebuna care se relua in fiecare seara. A ramas in casa, in cartierul inghitit de intuneric. Un obuz a cazut foarte aproape de locuinta ei. Din cauza socului, o parte din tavan s-a prabusit in patul femeii. A avut noroc ca a scapat cu viata.      Comunismul i-a adus liniste Comunismul a adus liniste in viata Paraschivei Afrim (foto). Razboaiele se terminasera. Traia intr-una din fostele case ICRAL si platea o chirie modica. Lucra la Monetaria Statului. Ii ajungeau banii pentru lemne, pentru carbuni, dar mancarea era putina. "Eu n-am stat niciodata la coada, ca sa iau carne. Lumea se inghesuia. Ma duceam la macelarie si luam os cu zarzavat congelat. Nimeni nu voia, ca cica erau oase. Eu nu ma dadeam inapoi. Cumparam, le firbeam si iesea o supa grozava. Obisnuiam sa-i spun os de zahar."