La cit e de superstitios Radu Cosasu, cred ca ar fi preferat un simplu premiu de proza mult mai magulitorului Opera Omnia acordat de Uniunea Scriitorilor. Mai ales ca putea intra in competitie cu „Supravietuirile" de anul trecut, care nu e o reeditare, ci o reconstructie a „Capului limpede", volumul aparut in 1989 si care ar fi trebuit sa se cheme „Gargaunii mei". Cenzura i-a refuzat atunci acest titlu. Cartea aventurilor sale la Bicaz, unde tineretul utemist punea umarul la ridicarea barajului, dar si la Bucuresti, unde Cosasu incearca sa publice din nou, dupa ce a fost pus la index, impreuna cu Nicolae Tic si altii care au crezut in 1956 in adevarul integral, are hazul pagubos al celorlalte carti din ciclul „Supravietuirilor". Dar apare aici si o gravitate noua, pe care Cosasu o pipeteaza pagina cu pagina, incit, de pe la mijlocul volumului, umorul lui incepe sa semene cu un colac de salvare. Scriitorul din el e apucat de disperare, la gindul ca ar putea fi amutit pentru totdeauna.

Aceeasi disperare l-a facut pe Ion Barbu sa-l intrebe in anii saizeci pe tinarul sau sustinator, Ov.S. Crohmalniceanu, daca poeziile lui vor mai fi republicate vreodata.

Croh ii cunostea motivele tainice ale temerilor. Ion Barbu scrisese citeva poezii avintate pentru glorificarea lui Zelea Codreanu si, din prieten cu Tudor Vianu, nu-l mai inghitea, brusc deranjat ca acesta era evreu. Cosasu, evreu liber cugetator, nu se plinge niciodata ca ar fi putut fi tras pe dreapta si din cauze etnice. Are matusi la Tel Aviv, dar asa il trage pe Labirint si pe Parfumului, linga Ulici, si Roger Campeanu, cu care joaca belota si il citeaza, in particular, pe Marin Preda ca pe un Moise al literaturii romane. Cosasu povesteste in aceasta secventa a „Supravietuirilor" sale scufundarea Titanicului idealurilor sale de stinga si prima si singura lui ipohondrie durabila, literatura.