Un reper: Mihai Sora

Ministerul Invatamantului, sub ministeriatul d-lui Mircea Malita. Nu mi-era clar cine se ascunde in acest intelectual, nici nu cunosteam biografia sa iesita din comun. Lucrurile mi s-au clarificat abia in anii '80, cand frecventam Restaurantul Uniunii Scriitorilor. Beneficiam mereu la aceeasi masa de compania lui Serban Cioculescu, a lui Alexandru Paleologu si observam ca si la alte mese luau loc mereu aceiasi: Laurentiu Fulga si Romulus Vulpescu; Eugen Jebeleanu si Ileana Malancioiu; Petru Cretia cu echipa sa de eminescologi de la Muzeul Literaturii Romane; Petre tutea cu cei care, mereu altii, veneau sa-i soarba vorbele de intelepciune s.a.m.d.
Printre mesele cu compozitie relativ fixa se afla si una despre care acum putem spune ca s-a inscris ca o pagina de istorie a culturii romane: masa la care, inconjurat de obicei de tineri, lua loc dl Mihai Sora. Nu am ratat ocazia de a ma afla, macar uneori, in compania sa, era in perioada in care predase Editurii Cartea Romaneasca manuscrisul cartii "A fi, a face, a avea" si cunosteam cartea sa anterioara "Sarea pamantului". Am avut sansa de a fi ales ca referent la lucrarea depusa la "Cartea Romaneasca" si m-am familiarizat astfel cu modul atat de personal de a vedea lumea al acestui filozof despre care aflasem ca era, inca din anii '40, autorul unei carti despre "dialogul interior", publicate la prestigioasa editura franceza Gallimard.
Forma dialogala a cartilor sale imi convenea, era si forma pe care o adoptam la cursurile mele de la Facultatea de Matematica.
Forma dialogala a cartilor sale imi convenea, era si forma pe care o adoptam la cursurile mele de la Facultatea de Matematica. Pe Toma Pavel, partener de dialog al d-lui Mihai Sora, il cunosteam bine ca lingvist si poetician, iar atentia acordata de Mihai Sora problemelor limbajului venea si ea in intampinarea obsesiilor mele in materie de limbaj. In ultimii ani, nevoia unui schimb de idei cu Mihai Sora s-a intensificat si am considerat un privilegiu faptul de a-l avea prezent la lansarea unor carti ale mele. Acum, dupa ce am parcurs si cartile sale recente si am luat cunostinta cu itinerarul aventurii sale nonagenare, pot spune ca viata sa este o opera cu nimic mai prejos decat opera sa scrisa.Leonid Dragomir incepe prin a-l chestiona pe interlocutorul sau in legatura cu plecarea sa la Paris, in 1939. Dar Sora ii raspunde prin evocarea situatiei in care se afla ca elev de 17 ani, in ultima clasa de liceu, iar pe parcursul dialogului aflam unele lucruri (am fi vrut sa aflam mai multe) si despre copilaria sa, de exemplu: "(...) imi aduc aminte de intrebarile mele de copil care ma chinuiau si care, toate, se invarteau in jurul problemei infinitului"(p.77). La interesul pentru infinit, Sora adauga interesul pentru "margine". M-am recunoscut in aceasta marturisire. Asa cum am aratat cu diferite prilejuri, procesele cu o infinitate de etape si diferitele tipuri de nemarginire m-au obsedat inca din copilarie, si aceasta obsesie, mai intai intretinuta prin lecturi poetice si filozofice, este una dintre motivatiile alegerii matematicii ca obiect de studiu si ca profesie. Interesul pentru limbaj este si el un fapt care ma apropie de Mihai Sora, iar comentariul pe care l-am dedicat unor carti ale sale in unele dintre scrierile mele se inscrie tocmai in aceasta ordine de idei. Interesanta sa distinctie dintre "transparent" si "translucid" (Husserl este transparent, dar Heidegger este translucid) (p. 29) m-a stimulat si m-a obligat sa-mi revad argumentele privind statutul limbajului matematic, statut pe care-l consider cu totul altul decat cel pe care il are acest limbaj in manualele de scoala si chiar in cursurile universitare. Ma regasesc in Mihai Sora si in modul in care, aproape sistematic, simte nevoia sa transgreseze logica traditionala a identitatii, necontradictiei si tertului exclus; prin numeroase situatii pe care le analizeaza, Sora aduce argumente puternice in favoarea deplasarii paradoxului de la periferie spre centrul cunoasterii. Episodul comunizant din tineretea sa si cel de membru al Partidului Comunist Francez este inca un exemplu care arata ca cei mai profunzi critici ai comunismului s-au recrutat dintre cei care l-au cunoscut din interior. Mai este de remarcat un fapt pe care unii tineri istorici de azi il inteleg mai greu: Sora observa ca, in momentul iesirii din cel de-al doilea razboi mondial, apartenenta la partidul comunist semnifica in primul rand un "antifascism/antihitlerism militant, caruia i se adaugase si o mare iluzie in legatura cu "umanizarea" regimului sovietic" (p. 23). Sora continua: "Si cred ca, daca ramaneam in Franta, s-ar fi putut sa incremenesc si eu, ca toata intelectualitatea franceza, in postura unui intelectual de stanga - ba chiar comunizant". Aceasta marturisire, impresionanta prin sinceritate si tragica prin posibila alternativa, insala asteptarile multor cititori, care-si reprezentau, dimpotriva, ca o imensa gafa gestul intoarcerii sale in Romania in plin proces de instalare a comunismului. Sora se afirma de la inceput ca un fenomenolog. Preferinta sa pentru "directetea vederii, disponibilitatea de a
vedea
lucrurile fara intermediere" (p. 27) il plaseaza in contrast cu perspectiva semiotica pe care am asezat-o la baza studiilor mele, perspectiva in care actiunea de mediere este esentiala. Dar acest fapt nu m-a impiedicat sa vad numitorul comun: un Pascal sau un Leibniz sunt atat de incapatori, incat ei pot fi punct de plecare atat pentru un fenomenolog, cat si pentru un semiotician, iar interesul lui Sora pentru fragmentul care "oglindeste universul precum monadele lui Leibniz" (p. 31) se regaseste in semnificatia semiotica profunda a principiului holografic, principiu care revine mereu la Sora, chiar daca nu este numit in acest fel.De un imens interes este reflectia lui Sora in legatura cu cateva verbe de referinta cu "a fi", "a face", "a avea", reflectie care strabate mai multe dintre cartile sale. Sora asaza modalitatile "a face" si "a avea" sub semnul finitului, in timp ce modalitatea "a fi" este plasata sub semnul infinitului (p. 69); ideea merita o atentie speciala. Desigur, acest mod de a vedea lumea il intalnim la autori importanti de-a lungul istoriei culturii. Sora se refera explicit la Gabriel Marcel, cu a sa "A fi si a avea", fata de care introduce ca mediator pe "a face". Am exersat aceasta optica in studiul meu asupra unei posibile tipologii a corpului uman, unde am asociat lui "a avea" identitatea materiala consistand in compozitia atomica, iar lui "a fi" identitatea structurala, care revine la "pattern"-ul atomilor respectivi (izomerismul chimic).

---

Despre autor: