Am abordat in acest numar al suplimentului problema caselor si cladirilor care reprezinta valori inregistrate ca atare in patrimoniul nostru arhitectural. Subiectul este amplu si vom reveni cu siguranta asupra lui, cu exemple concrete care sa ilustreze cum trebuie sau, dimpotriva, cum nu trebuie tratata aceasta categorie de constructii. Sunt un adept al revigorarii oraselor noastre prin cladiri moderne, ridicate dupa tehnologii si proiecte ale unui prezent cu trimitere la viitorul indepartat. Dar cred, in acelasi timp, ca trebuie sa ne insusim mai repede si mai sarguincios lectia unui modernism bine temperat. Sa protejam si sa pastram cu sfintenie si cu mandrie ceea ce ne reprezinta, ceea ce dovedeste trecerea generatiilor pierdute in vremuri mai intunecate sau mai luminoase. Arhitectii-sefi ai marilor orase, primariile, ministerele responsabile si, la urma urmei, fiecare dintre noi trebuie sa lucram cu responsabilitate la conservarea trecutului imprimat cu arta si pasiune in arcade, portaluri, ornamente, grilaje.
Nici o natiune nu isi permite sa darame sau sa modifice brutal cladiri care reprezinta puncte de reper in venirea ei catre contemporaneitate. Nu cu multa vreme in urma am vazut intr-un oras situat in extremitatea vestica a Poloniei o coplesitoare dovada de respect pentru trecutul acelei urbe. Centrul orasului, care fusese complet daramat in timpul bombardamentelor din cel de-al doilea razboi mondial, a fost complet si identic reconstruit, pana la cel mai mic detaliu, dupa planurile originale si material fotografic din epoca. O lucrare ce a presupus un efort uman si material considerabil, rasplatit astazi prin justificata mandrie locala si prin trecerea acestui spatiu in ceea ce obisnuim sa numim circuitul valorilor europene.
Vom incepe si noi in curand, se pare, reconstructia centrului istoric al Capitalei si sa dea Dumnezeu sa avem acelasi har si aceeasi sfanta pricepere de a restitui Bucurestilor, intregii tari si Europei o proba de valoare autentica si perena.