"Cantecele Patriei", mereu actuale

Imnurile nationale n-ar mai fi astazi, dupa unii, decat, "expresia populara si muzicala a supra-eu-rilor colective contemporane", remarca autorul francez Ronan Blaise. Dar istoria si semnificatia acestor "cantece ale Patriei" au o incarcatura glorioasa.
La sfarsitul secolului al XVIII-lea si in secolul XIX-lea, vremea afirmarii identitatilor nationale si a romantismului, cand s-au constituit natiunile europene, ele au urmat acest proces respectand un "mod de operare" simbolic similar: adoptand fiecare drapele, devize, istorii oficiale, figuri eroice, monumente emblematice si imnuri menite sa infatiseze si sa reprezinte identitatea si fiinta lor profunda.
Intre aceste simboluri ale natiunii, imnurile sunt textele muzicale destinate sa exprime istoria, valorile si asipratiile popoarelor si sa vorbeasca despre sufletul lor. Aceste lucrari muzicale patriotice, intonate cu prilejul sarbatorilor nationale sau al altor manifestari colective, la intalnirile sefilor de stat ori la deschiderea competitiilor sportive, n-au prea fost luate in consideratie, la inceput in cercurile "cultivate". Este adevarat ca unele dintre aceste productii literare si muzicale nici nu sunt de o calitate artistica deosebita, ori purtatoare ale unor mesaje politice sau filozofice de mare interes. Si, totusi, o denigrare globala a acestor lucrari ar fi nedreapta, caci geneza si imprejurarile nasterii si consacrarii lor invedereaza semnificatii politice, istorice, culturale si muzicale demne de intres.
Printre autorii muzicali de imnuri se numara mari artisti ca Beethoven (actualul Imn al Europei), Berlioz (unele aranjamente ale Marseillaisei), Haydn (Lied der Deutschen), Lully si Haendel (God Save the Queen), Charles Gounod (imnul pontifical), Mozart (actualul imn austriac). Si textele apartin, nu o data, unor autori de renume: grecul Denys Solomos, norvegianul Bjornstjerne Bjornson, slovacul Janno Matuska, romanul Andrei Muresanu, finlandezul Johan Runneberg. Iar Friederich Schiller este autorul textului "Odei bucuriei", recunoscuta in iunie 1985 ca imn al Europei.
"In aceste cantece - remarca Ronan Blaise - se exprima viata popoarelor, cu personalitatea, originalitatea, patriotismul cultural si experientele lor istorice. Imnurile, in care popoarele se proiecteaza in viitor si se exprima aspiratiile lor colective de libertate, independenta, existenta, recunoasterea celorlalti si fericire".
Imnurile sunt de o mare diversitate a mesajului. Se intalnesc, de pilda, descrieri duioase ale patriei iubite. Ca in imnul ceh ("unde este caminul meu, unde este patria mea?"), cel suedez ("O, tu, Nordule frumos, liber, venerabil"), cel austriac ("Tara a muntilor, izvoarelor, campurilor, uzinelor, catedralelor"). Sunt imnuri care evoca emotionant perisaje magnifice, munti falnici si inalti, fluvii largi si linistite, ape limpezi, vai inverzite, coline dulci, campuri de flori. Patria este idealizata: "tara cea mai indragita de pe Pamant" (Suedia), "Aceasta tara dulce, atat de frumoasa" (Danemarca). Este prezenta si componenta eroica a istoriei nationale, ca in imnurile de stat ale Norvegiei, Danemarcei, Ungariei, Romaniei, Poloniei, Bulgariei sau Greciei. Sunt si imnuri care contin accente "adesea nationaliste, uneori agresive, violente si razboinice", observa Ronan Blaise, care exemplifica prin "Marseillaise", imnul Republicii Irlanda, imnul Portugaliei sau "Marsul lui Dobrowski" ("Polonia nu este inca moarta"). Exista imnuri republicane si imnuri dinastice, imnuri revolutionare sau cu referinte religioase (ca de pilda cele islandez, grec, maghiar).
Cel mai vechi imn national, "Het Wilhelmus", este cel cel olandez, scris intre 1568 si 1572, in timpul razboiului de 80 de ani. Imnul national japonez are textul cel mai vechi, dar muzica a fost compusa abia la inceputul secolului XX, iar adoptarea ca imn oficial a avut loc in 1999. Imnul spaniol ("Marcha Real") dateaza din 1770, "God save the King" a fost cantat pentru prima oara in 1775, iar "La Marseillaise" a fost scrisa in 1792 si adoptata ca imn in 1795.
Imnul national poate fi stabilit prin Constitutie (ca in Franta), decis de legislativ (ca in Statele Unite) sau doar impus de traditie (ca in Marea Britanie).

---

Despre autor: