Viclenia iubirii de intelepciune

Eu nu cred decat in iubirea celor ce nu se asigura in prealabil de nobletea obiectului acesteia si nu viseaza la vreo apoteoza de pe urma pasiunii lor.

Pentru ca dispun mai bine decat oricare manuitori ai limbii de abilitatea persuasiunii, filosofii sunt cei mai buni inselatori. Atat de buni incat, dorind sa se convinga de importanta practicii lor, sfarsesc prin a crede ca au obtinut argumentul suprem pentru consecventa, in ceea ce au inceput sa faca inca de cand nu aveau nici un argument. Isi exerseaza ratiunea, punand la lucru strategii dintre cele mai nebanuite, abuzand de sofisme dintre cele mai spectaculoase pentru a convinge - pe ceilalti in aparenta, pe ei insisi de fapt, transpusi in instanta scepticului de pe margine - de unicitatea solemna, de caracterul decisiv al asumarii ipostazei de filosof. Si va ramane o sarcina de-o viata sa asigure la tot pasul ca lumea ar pierde ceva sfasietor de maret, ceva ce imprumuta minunatie constiintei de sine istorice, daca filosofia n-ar exista. Creand cu mult chin speculativ o astfel de forma de idiosincrasie, care chiar elibereaza asumari destinale dintre cele mai admirabile in unele cazuri, filosofii pot sa-si continue bajbaielile garantati de o convingere publica deja rutinata, pot sa-si atate erotismul extravagant in directii dintre cele mai nebanuite.

Dar oare, daca nu s-ar fi convins pe ei insisi, si totodata pe cei cu care comunica, carora li se adreseaza in discursurile si scrierile lor, ca ceea ce iubesc ei este lucrul cel mai important, ar mai persevera in practica lor cu atata infiorare? Ar putea ei iubi intelepciunea, daca aceasta nu ar fi lucrul cel mai de dorit ori daca obtinerea ei nu le-ar aduce nici un folos? Dar daca exersarea acesteia i-ar ruina, le-ar perturba in vreun fel nedorit si ireversibil viata, ar ramane pana la capat ceea ce sunt? Aicea gasim testul vocatiei si, poate mai mult de atat, aici se produce trierea, separarea celor ce au invatat sa-si insceneze uimiri metafizice, sa puna intrebari grele si sa dea raspunsuri incomprehensibile, de cei pentru care vocea destinului se rosteste cu insinuari derutante, ademenind cu iubirea inspre ceea ce ii poate pierde, si de unde nu vor obtine nici un profit, nici macar de imagine publica. Ba, s-ar putea chiar sa-si piarda bunul lor cel mai de pret, ca Democrit, ca Seneca, ca Socrate, ca Bruno, ca Spinoza, ca Kierkegaard.

Eu nu cred decat in iubirea celor ce nu se asigura in prealabil de nobletea obiectului acesteia si nu viseaza la vreo apoteoza de pe urma pasiunii lor.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe