Nimeni nu-si doreste sa fie posomorat. Nici macar incomod. Dar veselia, hazul de necaz, proverbiale la romani - ca si ospitalitatea - in lume, suntem recunoscuti ! - par sa fi ramas doar amintiri din pagini de cronica. Romanul era in stare sa-si dea
Nimeni nu-si doreste sa fie posomorat. Nici macar incomod. Dar veselia, hazul de necaz, proverbiale la romani - ca si ospitalitatea - in lume, suntem recunoscuti ! - par sa fi ramas doar amintiri din pagini de cronica. Romanul era in stare sa-si dea camasa de pe el pentru a-si salva semenul dintr-un necaz sau incurcatura; de oriunde ar fi venit el, indiferent ce ganduri sau intentii ar fi avut. Sigur, vremurile, care au lasat atatea rani in sufletul si in constiinta lui, neamurile cu care s-a amestecat - si nu au fost putine ! - l-au facut mai circumspect, mai atent la orice gest, privire, detaliu de comportament, si asta nu numai fata de straini, ci si fata de confrati. Schimbarea sau asezarea regimurilor politice - cu intreaga lor "panoplie" de promisiuni neonorate, cu escorta de hahalere aduse in prim-planul atentiei publice pentru a vorbi mai mult despre ele insele - i-au lasat un gust amar; l-au revoltat indeajuns pentru a-l face sa-si intoarca privirea in alta directie. Mintit, dezamagit, inselat, dus cu presul, romanul si-a luat precautiile de rigoare si, incet, incet, si-a vazut de drumul sau. Spre cine? Spre ce? Poate spre propriile griji, mai acute si mai greu de dus, chiar imposibil de suportat. A uitat sa anunte insa incotro se indreapta. Vorbim de romanul de rand, de slujbasul supus, de functionarul riguros, de intelectualul care nu se deda compromisului. Si iata ce a rezultat. Unii au devenit smeriti, buni crestini, carora nimic nu le este indiferent, nici chiar cersetorii; altii, atat de grabiti, de absorbiti in marea lor de incercari si esecuri, incat nu stiu pe langa ce sau cine trec; ba, de cele mai multe ori, se straduiesc sa ocoleasca tot ce inseamna viata, miscare; sunt destui insa carora le place sa se auda vorbind: au cazut in propria lor admiratie si nu se mai satura sa se priveasca. E si asta o forma de a-ti cultiva iubirea de sine ! Mai grav este atunci cand iti dai seama ca nu le-a mai ramas nicio centima de simt civic. Replici de genul: "De ce sa ma obosesc sa indrept cutare sau cutare lucru, de vreme ce nu am urmasi. La ce-mi foloseste? Sa se lupte ei...", te lasa perplex. Oare s-au saturat romanii sa-si tot risipeasca sentimentele prin padurile de spini ale tranzitiei? Impartirea averilor mostenite din tata-n fiu, refuzul de a se lasa ispititi de vorbele lingusitoare ale, candva, bunilor prieteni, frati sau cumetri, etc., etc., sa-i fi transformat intr-atat, in mai putin de doua decenii, incat sa se retraga, ursuzi, in propria lor carapace?! Poate de acolo, cu gustul dorintei de absolut, hranita in infinitul fiintei lor ranite, se vor face mai bine auziti. Dar, oare, cand?!
Despre autor:
