A trait o viata nonconformista si aventuroasa. Nascut la Sala Consilina, langa Salerno, la 16 noiembrie 1899, Lamberti Sorrentino avea numai 22 de ani cand conducea un cotidian la Sao Paolo, In Brazilia. S-a intors in Italia in 1932, dupa ce a fost condamnat la moarte, in contumacie, de autoritatile braziliene rezultate din revolutia „locotenentilor". In timpul celui de-al doilea razboi mondial, a scris pentru Il Telegrafo, Il Tempo si Epoca. A fost apreciat nu numai de cititori, ci si de somitati ale ierarhiei fasciste, in fata carora s-a impus prin predictiile sale clarvazatoare. „Peste patru luni - scria Galeazzo Ciano in celebrul sau jurnal politic - ar trebui sa se declanseze cea mai teribila infrangere din istorie." Observatia i-a fost inspirata de o discutie deosebit de aprinsa cu Lamberti Sorrentino, abia reintors din Ucraina. Intr-adevar, in octombrie 1942 s-au inregistrat primele faze acute ale bataliei Stalingradului.
Prin Romania, ziaristul italian s-a perindat de cel putin trei ori, facand naveta intre Corpul Expeditionar Italian din Rusia si propria sa patrie. Vrand-nevrand, reportajele lui concepute atunci s-au subordonat spiritului, atmosferei si constrangerilor din epoca. Dupa aproape patru decenii, multe nedumeriri s-au clarificat, insa si fragilitatea memoriei sale a inceput sa-si spuna cuvantul. Fie plasand evenimente alaturi de timpul lor - spre exemplu, Odessa a cazut la 16 octombrie 1941, nu in septembrie -, fie comprimand sau dilatand distantele si proportiile. Oricum, chiar daca nu ar fi scris despre Romania si despre romani cu buna credinta, paginile sale memorialistice ne-ar fi retinut interesul, in primul rand prin calitatea de martor ocular al celui ce le semneaza, cat si prin lectia de gazetarie inchisam in paragrafele lor laconice. Paginile memorialistice la care ne referim cuprind episoade despre care nu a putut sa scrie la timpul petrecerii faptelor, pastrandu-le in carnetele lui de reporter si facandu-le publice abia in 1980, prin editura Bompiani din Milano, sub titlul Da Bel Ami a Lili Marlene, Quello che il corrispondente di guerra non scrisse.
In octombrie 1941, dupa escale la Bucuresti si Iasi, Lamberti Sorrentino a ajuns la Odessa, impreuna cu colegii sai Massimo David si Luigi Tomajuoli, la cateva zile dupa caderea marelui oras portuar. Autoritatile militare romanesti i-au cazat in cladirea in care functiona si comandamentul militar roman din Odessa, fostul sediu al NKVD din oras. Intoarcerea lor era dependenta de cursa unui avion care, din trei in trei zile, facea naveta spre Bucuresti. Dupa o documentare temeinica, Sorrentino a insistat sa intoarca la Athénée Palace, spre a-si redacta reportajul si a-l trimite impreuna cu filmele in Italia. Insa colegii lui ar fi vrut sa mai ramana doua zile in urbe si sa plece la Bucuresti cu urmatorul zbor al avionului. In cele din urma, insistenta lui Sorrentino a prevalat si au plecat toti trei din Odessa, David si Tomajuoli injurindu-l marunt printre dinti. A doua zi, sentimentele lor s-au schimbat cu 180 de grade: peste noapte, sediul NKVD din Odessa sarise in aer si armata romana scotea de sub daramaturile lui aproape 200 de victime, printre care s-ar fi numarat si ei, in cazul cand Sorrentino nu s-ar fi incapatanat asemeni unui catar. Peste noapte, dintr-un personaj blamat si dispretuit, Lamberti Sorrentino devenise purtatorul lor de noroc al insotitorilor sai.
Bineinteles, episodul s-a consumat in ambianta hotelului Athénée Palace. „Nicicand nu am fost atat de imbratisat si sarutat dintr-o data - scria Sorrentino. Chiar atunci radioul anuntase ca sediul NKVD-ului din Odessa, unde ar fi trebuit sa dormim daca mai ramaneam in oras, sarise in aer. Fara insistentele mele indaratnice, am fi fost toti pe lumea cealalta." In sfarsit, in primavara lui 1943, dupa infrangerea de la Stalingrad, venind de pe front, Sorrentino a facut o noua escala la Bucuresti. Si de data aceasta, Massimo David era tot acolo si, printr-o combinatie facilitata de fuste, mai exact de unele dame care se invarteau prin anturajul sotiei maresalului Ion Antonescu, a reusit sa-i aranjeze colegului sau o intrevedere cu respectiva sotie si, prin aceasta, un interviu nesperat cu conducatorul statului. Prin italian, Antonescu a aflat care era situatia la fata umflata si albastra a locului, privita de la nivel terestru, nu prin prisma comunicatelor militare, si a avut motive temeinice sa se mire de ce putea sa gandeasca un ziarist aliat.
Nu este mai putin adevarat ca uneori, dincolo de sinceritate, intrebarile lui Sorrentino loveau in gol. „Domnule maresal, nu m-am simtit niciodata mai cu picioarele pe pamant decat astazi. Am intalnit ofiteri germani, tineri si culti, care doreau sa piarda razboiul, deoarece sunt si se simt inca fii ai Germaniei lui Goethe, straini de cea a lui Hitler. Daca am raspuns cum am raspuns la intrebarile adresate, si totusi nu ma arestati ca defetist incurabil, trebuie sa cred ca nici dvs. nu credeti in victoria finala. Si, atunci, de ce ati fi un adversar al ideii unei paci separate, cu Ungaria si cu Italia?" Dimpotriva, Antonescu nu era un adversar al acelei idei si secundul sau, Mihai Antonescu, tocmai de pregatea sa plece la Venetia si apoi la Forli, ca sa discute cu Mussolini iesirea simultana a romanilor si a ungurilor din conflagratie, sub patronajul Italiei. Insa Ducele dorea sa se mai astepte vreo doua luni, inainte de a se angaja in acel gest decisiv, si inainte de a se implini doua luni a fost deposedat de putere.
Reconstituind interviul luat cu aproape patru decenii in urma, Lamberti Sorrentino continua: „Am servit a doua cafea. Ii simteam nevoia. Admiram barbatul chipes si marele soldat pe care il aveam in fata si, cu toate acestea, discutia sa despre morti, ca si cum ar fi fost monede, mi-a readus in memorie pe primul maresal al imperiului nostru, care i-a spus lui Badoglio: pentru a trata pacea, imi trebuie numai cinci sau sase mii de morti in Alpi. Toti se poarta la fel, acesti maresali, cu vietile soldatilor lor. Spre a indulci afectarea, am intrebat: si daca, totusi, pierdeti razboiul?" Raspunsul a fost de-a dreptul surprinzator si cu bataie lunga in timp: „Am informatii secrete despre comunistii romani emigrati la scoala de la Moscova. Pierzand noi razboiul, acei indoctrinati si fanatici emigranti isi vor asuma puterea, pentru a impune, cu riguroasele sisteme ale marxismului, slavizarea, mai mult, rusificarea Romaniei. Si atunci, amintirea parintilor morti acum, luptand in numele Romaniei romane, va fi aceea care ii va obliga pe fii, fie ei si comunisti, sa se pastreze romani si sa vorbeasca romaneste si sa ramana, cu fruntea sus, latini, nu slavi." Si nu s-ar spune ca interlocutorul lui Lamberti Sorrentino nu avea dreptate. Intr-adevar, comunistii romani din anii '60-'70 nu mai erau comunistii din anii '40 si '50.