Opineaza Florian Dudu, fost arbitru divizionar A la rugby, vreme de peste un deceniu si jumatate

N- au fost si nu sunt nici acum situatii in care cei ce isi asuma raspunderea de a conduce o disputa sportiva, in sali sau pe stadioane, nu reusesc intotdeauna sa multumeasca taberele adverse. Reprosurile la unele decizii debuteaza la nivelul jucatorilor, angajand ulterior si - sau chiar spontan - antrenorii si fapt si mai grav spectatorii... In mass-media au fost consemnate deseori cazuri in care arbitrii au ajuns sa fie agresati de catre jucatori, verbal si nu numai. Ca si cum n-ar fi fost de ajuns - la iesirea din stadion ei sunt chiar molestati de spectatori mai infierbantati. Fenomenul este aproape comun tuturor ramurilor de sport, poate ceva mai acutizant in cazul "jocurilor", fotbalului in principal, dar si handbalului, de o vreme incoace si baschetului, dar si rugbyului. Uneori se merge atat de departe, incat "cavalerii fluierului" sunt suspectati chiar inainte de a da semnalul inceperii unui meci, punandu-li-se in carca aranjamente de culise in masura sa favorizeze o echipa sau alta. Cu alte cuvinte, prejudecatile apar chiar inainte ca jucatorii sa-si faca aparitia pe teren. Am considerat actuala tema interviului solicitat unuia dintre arbitrii nostri care din fericire nu s-a confruntat cu asemenea situatii-limita, economistul Florian Dudu; desi a oficiat intr-un sport - cum este rugbyul - in care nu numai contactele directe intre jucatori pot favoriza momente conflictuale ci si alte aspecte pe care interlocutorul nostru este in masura sa le releve.

- Mai intai o intrebare de... incalzire: de ce arbitru de rugby si nu la o alta ramura de sport?
- M-a atras catre terenurile marginite de H-uri un fost coleg de scoala de la actualul colegiu national comercial "Nicolae Kretzulescu". Totusi, am practicat acest sport fara veleitati de a ajunge intre asii ovalului, in echipe din esalonul secund. Mai intai la Aeronautica si apoi la Rapid. A fost o excelenta scoala de viata, pentru ca am avut ca antrenori trei mari maestri: la Aeronautica pe Gusti Fanella si Nelu Argesiu, iar la Rapid pe Gica Parcalabescu, din pacate toti intrati in nefiinta. Dar de la toti am invatat ceea ce, dupa opinia mea, era esential nu numai in rugby, ci in orice sport; si anume ca paralel cu pregatirea propriu-zisa, fizica, tehnica si tactica, tu, ca sportiv, sa iti insusesti la perfectie regulamentul de joc. Pentru ca de aici pornesc, de fapt, cele mai multe neajunsuri.

- Cu alte cuvinte, jucatori, chiar si cei consacrati, au obligatia de a cunoaste litera cu litera obligatiile ce le au in teren!
- Este o cerinta fireasca pe care eu, ca jucator, am respectat-o cu sfintenie si care mi-a fost de folos si mai tarziu, ca arbitru. Inca din primul an de arbitraj, in 1958, regulamentul mi-a fost un fel de carte de capatai. M-a insotit tot timpul pana si in activitatea particulara. Am cautat totodata sa fiu la curent cu toate modificarile aduse regulamentului, destul de complicat. Cu alte cuvinte sa fiu in pas cu noutatile, cu cerintele acestui sport. Ceva mai mult, asistand uneori la antrenamentele unor echipe, provocam discutii atat cu antrenorii cat mai ales cu jucatorii pe teme legate de continutul regulamentului. Si pot spune ca am avut cateodata surpriza sa constat ca existau destule carente in aceasta privinta.

- Totusi, ca arbitru - v-am asistat deseori - v-ati aflat printre putinii care s-au confruntat cu situatii conflictuale, chiar daca ati fost delegat la meciuri-cheie, cu participarea aspirantelor la titlu, Steaua, Dinamo, Farul. E adevarat?
- Ma pot felicita, intr-un fel, ca din cele peste 130 de meciuri conduse la centru in Divizia Nationala, precum si la cele internationale, acasa sau peste hotare, la Narboune, cu Franta si la Valencia cu Spania de pilda, momentele critice m-au ocolit. Poate in unele cazuri a fost si o intamplare; totusi la desfasurarea normala a meciurilor arbitrate cred ca a contribuit si o anumita gestica necesara in concordanta cu realitatea din teren, totodata cu specificul jocului. De asemenea faptul ca am avut mereu calitateas de a linisti spiritele, conflictele artificaile create intre jucatori dupa contacte ceva mai dure, unele din inertie. In general nu mi s-au ivit situatii in care sa consemnez pe foaia de arbitraj cazuri conflictuale grave.

- Dupa mai bine de un deceniu si jumatate de arbitraj!...

- Ultima oara in 1973, la meciul Rulmentul Barlad - Grivita...

- Ati ramas mai departe in federatie chiar in stafful acesteia...
- Din 1990 si pana in 1995 si apoi din nou, intre 1998 si 2000; presedinte de comisii, la competitii, apoi la transfer, dupa aceea la disciplina si la statutul jucatorului.

- Aveti asadar o viziune completa si asupra a ceea ce se impune unui arbitru, in acceptiunea de astazi...
- Esential e sa fi fost jucator si, desigur, nu unul oarecare. Plecand de aici e obligatoriu sa se faca remarcat prin corectitudine si onestitate si printr-o anumita personalitate. Fiind astfel construit va reusi sa fie ascultat si respectat, daca nu chiar si pretuit. Chiar daca unele decizii nu pot multumi pe toata lumea. Orgoliul opereaza si in lumea sportului. Am avut privilegiul de a fi fost arbitrat de mari personalitati in arbitraj, in randul carora s-au aflat Dumitru Manoileanu, Cornel Munteanu si Theodor Witting. Lor le-au urmat mai recent Ion Vasilica si Mircea Paraschivescu. Arbitrii care au oficiat constant si peste hotare, chiar si in meciuri din cupele europene si campionatul mondial de juniori.

- Dispune in prezent rugbyul romanesc de "cavaleri ai fluierului" de talia celor amintiti?
- Exista cativa care promit sa le fie succesori de nadejde. In Bucuresti, Radu Petrescu si Vlad Iordachescu. In tara, Cristi Raduta din Brasov, Emanuel Gorodea din Iasi, Horea Mesesan din Cluj. Si chiar o exponenta a sexului frumos, Gabriela Balan din Iasi. Si au toate sansele sa realizeze progresul mult asteptat, pentru ca provin din randul unor sportivi bine cotati. Totodata sunt nelipsiti de la cursurile de perfectionare pe care federatia le organizeaza bianual si la care invita - in calitate de lectori - specialisti de peste hotare, predilect din Franta. Si mai este un argument in sprijinul reusitei lor: faptul ca toti au cautat sa-si insuseasca doua limbi de circulatie mondiala, curent prezente in lumea rugbyului, engleza si franceza. In acest fel li se ofera si posibilitatea de a fi la curent si cu tot ce apare in arbitrajul international. Aici as tine sa remarc si sprijinul pe care li-l acorda conducerea federatiei, personal presedintele George Straton, care se ingrijeste ca aproape tot ce apare nou in literatura de specialitate sa ajunga si in tara noastra. Un avantaj pe care noi, arbitrii care am pus fluierul la pastrare, nu l-am avut la timpul respectiv. Amintiti-va, de pilda, ca inainte de decembrie 1989, nici macar o revista de mare circulatie in lumea ovalului mondial, cum este "Mirroir de Rubgy" nu prea ajungea in Romania. Acum asemenea reviste si publicatii ne sosesc nu numai din Franta ci si din Marea Britanie si chiar din Africa de Sud, Australia si Noua Zeelanda. Cu ultimele noutati din arbitraj, dar si cu alte detalii legate de fenomenul rugbystic international. Prefatand poate momentul in care rugbyul va reveni in familia olimpica. Poate chiar din 2012, la Londra, cel putin intr-o prima etapa, prin cateva demonstratii.

- Cu alte cuvinte sunteti increzator ca actuala generatie de arbitri de rugby romani vor fi in masura sa serveasca acest sport, cel putin cu aceeasi competenta si abnegatie ca si multi dintre inaintasii lor...
- De buna seama! Este exagerat sa fie considerati oaia neagra a stadioanelor. Exclus exceptiile. Fondul ramane cel valoros, demn de apreciat. Arbitrii pot fi si ei un factor de progres in rugbyul nostru pe care cu totii ni-l dorim mai departe in Cupa Mondiala. Si nu numai in perimetrul grupelor preliminare.

Florin Dudu a avut laudabila si mai ales staruitoarea initiativa de a convinge un grup de sponsori - unii legati implicit de mingea ovala in actiunea de redactare a unei lucrari cu totul inedita. In finele ei vor fi prezenti peste 70 de arbitri romani care au servit ovalul din tara noastra de mai bine de o jumatate de secol. Unii au scris istorie, fie si ca jucatori, fie si ca antrenori, dar s-au facut remarcati intr-o postura mult mai angajata si mai dura suportand deseori nemeritat - oprobiul publicului spectator. Lucrarea se afla in curs de redactare si va purta probabil numele "Despre cavalerii fluierului, fara prejudecati".