Circuitul laudelor

Intrucat relatia mea cu simtul realitatii este mai degraba rece, in nici un caz de natura intima, mi se intampla sa zabovesc uneori in cate-o uimire tampa si sa nu ma poata trezi din ea nici macar impresia ca am prins urma unei noime.
De multe ori ma trezesc plantat intr-o situatie de natura, sa-i zicem, culturala, in care asist perplex la derularea unor elogii, care cred ca l-ar inhiba pana si pe Hippias, cunoscut ca maestru al inscenarii, adesea emfatice, ostentative a propriei excelente. Iar personajul in cauza, beneficiar al unor hiperbole gaunoase, fie el vreun scriitor ce-si lanseaza ultima carte, conferentiar pe vreo tema de actualitate, sef de catedra, doctor proaspat recunoscut, premiantul vreunei reviste etc., in loc sa cada sub masa de groaza ca i se atribuie performante de care nu s-a suspectat, pe care nici macar nu le-ar putea intelege, il vezi cum incepe sa expandeze, sa-si impauneze fata cu toate zambetele cuvenite grandorii, sfarsind prin a triumfa pe soclul lui evanescent, cu fruntea glorioasa infipta in azurul nemuririi.
Nu sunt mefient cu colportorii de elogii, nici nu cred ca ducem lipsa de contemporani laudabili pentru acte, decizii ori atitudini, pentru felul in care se poarta ori pentru ceea ce creeaza. Nedetinand nici un fel de grila dupa care sa decid procentele sau natura elogiilor cuvenite cuiva, ma multumesc sa investighez noima pentru care faptul de a lauda tine de uzul practicilor noastre culturale, dar intr-o oarecare masura si de riturile comunicarii cotidiene. La o ochire grabita, consider ca lauda este adaosul descriptiv adus numelui cuiva. Adica, odata cu ruinarea limbajului originar, ingeresc, numele simplu nu mai contine in sine tot ceea ce ar trebui sa fie vizibil din personalitatea cuiva. Practicii adamice a numirii, care nu face decat sa indice inspre o persoana, i se adauga astfel o practica heruvimica, prin care se invaluie in laude invizibilul persoanei indicate (fie ea divina sau umana). Pe scurt, cred ca, in esenta, dincolo de-a fi un fapt ce tine de protocol sau un simplu joc social, lauda mosteneste in principiul ei ceva din nevoia raportarii la instante augurale, daca se poate la epifanii divine.
Circuitul laudei, chiar daca se produce strict in mediul social, pune in practica aptitudinea limbii de-a oferi calitati invizibile lumii, iar facilitatea triviala cu care noi aruncam discretionar lauda sau blamul nu compromite principial ratiunea laudatiei. E drept, daca o privim in cana cu ceai, luna noua seamana mai mult cu un peste luminos decat cu un astru ceresc.

---

Despre autor: