Scrisori de rasfoit la mare

Fundalul istorico-biografic al aventurii epistolare care i-a alaturat, peste mii de kilometri distanta, pe Marina Tvetaieva, Rainer Maria Rilke si Boris Pasternak in anul de gratie 1926 e suficient de incurcat pentru a putea fi schitat in cateva randuri. Toate detaliile sunt insa ordonate in minunatul volum "Roman epistolar 1926" (Editura Ideea Europeana, 2006, traducere de Janina Ianosi, note si comentarii de Ion Ianosi). Editia aceasta, care beneficiaza de atatea atuuri - cum ar fi sensibilitatea traducerilor din germana si rusa, rigoarea cronologiei tripartite, discretia si profunzimea comentariilor inspirate dintr-o bibliografie coplesitoare, farmecul fotografiilor si al fragmentelor olografe -, ar merita singura un premiu. Rezumand atat cat se poate rezuma, sa spunem ca pe la jumatatea deceniului al treilea Marina Tvetaeva se afla in Franta, pe urmele sotului, fost ofiter in Armata Alba, Pasternak traieste in Rusia sovietica si isi cucereste rabdator notorietatea, iar Rilke s-a retras la un sanatoriu din Elvetia pentru a-si ingriji sanatatea, aflata ireversibil in declin. In anul febrilului schimb de scrisori, poetul german implinise 50 de ani, iar corespondentii sai trecusera de 30. Relatia maestru-discipoli s-ar fi conturat de la sine, daca impetuozitatea Marinei nu ar fi deturnat-o chiar de la prima scrisoare. Pasternak se simte strivit de elogiul pe care i-l facuse Rilke, in cateva randuri dintr-o misiva adresata tatalui sau. Dar pasionala rusoaica traitoare la Paris intra nu delicat, ci ca un uragan, in intimitatea celui care incepuse deja sa fie considerat un monument al spiritualitatii europene. Dupa vreo doua scrisori ii spune deja pe nume si marturiseste naiv-indragostita ca Rainer Maria ii inspira o "sonoritate de biserica - si de copilarie - si cavalereasca". Ea va dicta permanent umoarea scrisorilor schimbate de-a lungul acestui veritabil "roman epistolar" plin de ritm si culoare, cu despartiri si regasiri, taceri geloase si marturisiri precipitate, filozofie si suspine, rufe spalate si poezie.
Autenticitatea atat de tulburatoare a corespondentei vine din faptul ca fiecare dintre protagonisti isi joaca propria partitura fara menajamente, incalcand aproape cu salbaticie conventiile exterioare, cenzurile interioare. Fiecare vrea sa ii apara celuilalt exact asa cum este, fara cosmetizari inutile. Marina, mai ales, presimte ca nu are timp de pierdut (Rilke va muri la sfarsitul acelui an, de leucemie) si isi traieste corespondenta la maxim, nadajduind in acelasi timp ca prin insistentele ei sa-si smulga partenerul din ghearele bolii. Si astfel apare ea aproape matern atenta cu poetul mai tanar, pastrandu-si avantul si cochetaria pentru cel mai batran. Boris are ceva de etern adolescent, idealist si vulnerabil, timid in fapta si aprins in vorbe, cu o disponibilitate nedezmintita de a adora si, uneori, de a se umili. Rainer Maria e cerebral si distant-generos, dar se topeste ca prin farmec la dogoarea Marinei. Stilurile, in aceste dueluri cu garda jos, sunt... cu adevarat oamenii din spatele lor, cineva care ar vrea sa demonstreze valabilitatea dictonului lui Buffon si-ar gasi un exemplu redutabil in aceste misive.
Din intreaga corespondenta, intinsa pe o perioada mult mai lunga decat cea in care poetii au comunicat efectiv "in trei", razbate o uriasa placere de a scrie scrisori, pe care din pacate incepem sa o uitam tot mai mult in actuala "epoca a Internetului". Abundenta scrisului, invazia lui pe toate nivelurile existentei, a insemnat si disparitia misticii scrisului. Pe care, la 1926, corespondentii inca o simteau din plin si aveau capacitatea nu doar sa o traiasca, dar si sa o transmita. Iata-l pe Rainer Maria, la mijlocul unei misive redactate in germana, rotunjind grijuliu numele Marinei in alfabetul chirilic. Aceasta ii raspunde emotionata, intr-o germana plina de stangacii copilaresti; tot ea, cand primeste o scrisoare de la Boris, o lasa sa se "raceasca" si sa se "incalzeasca" "in pietrisul marunt a doua zile", pana sa ii raspunda. La moartea lui Pasternak sunt descoperite asupra lui, in veston, imbracate intr-un etui de piele, doua scrisori de care nu se despartise niciodata, vreme de peste treizeci de ani.
Continutul scrisorilor este pe alocuri fabulos. In centrul tripletei (si pe coperta, si in "roman", si in viata) aflandu-se Marina, iata un fragment de-al ei referitor la un subiect, sa-i zicem, de sezon. Tocmai se afla intr-un orasel de pe coasta oceanului, intr-un moment cand vrea sa iasa din clestele intimitatii cu Boris, asa ca "se ascunde" dupa o tema generala: "Dar mai e ceva, Boris: eu nu iubesc marea. (...) D-apoi noaptea! Rece, izbindu-se, ascunsa vederii, neiubitoare, plina de sine - precum Rilke! (De sine sau de dumnezeire - e tot una.) De pamant mi-e mila: ii e frig. Marii nu-i e frig, ea este frigul, tot ceea ce este inspaimantator in ea este ea. Este esenta ei. Un racitor urias (Noaptea). Sau un imens cuptor (Ziua). (...) Marea e o dictatura, Boris. Muntii - dumnezeire. Muntele se micsoreaza pana la inaltimea lui Mur (fiul Marinei, n.m.), induiosat fiind de el. (...) Muntele, cu raurile lui, cu vizuinile, cu jocurile lui". Si asa continua unele dintre cele mai patrunzatoare randuri despre spatiile la care ne gandim si noi cu jind, macar o data pe an.

---

Despre autor: