Cum era de asteptat, si reuniunea ASEAN (Asociatia Natiunilor din Asia de Sud-Est) gazduita de capitala malayeziana, Kuala-Lampur, a fost dominata tot de criza din Orientul Mijlociu, venind astfel in continuarea unui sir de demersuri internationale
Cum era de asteptat, si reuniunea ASEAN (Asociatia Natiunilor din Asia de Sud-Est) gazduita de capitala malayeziana, Kuala-Lampur, a fost dominata tot de criza din Orientul Mijlociu, venind astfel in continuarea unui sir de demersuri internationale care nu au reusit sa impinga lucrurile cu nici macar un milimetru inainte pe directia pacii. Au reusit, in schimb, sa arate lumii cat de mici si lipsite de putere sunt Marile Puteri. A fost, in perioada 13-15 iulie, imediat dupa izbucnirea ofensivei israeliene in sudul Libanului, summit-ul G8 de la Sankt-Petersburg, cand liderii celor sapte tari puternic industrializate, plus cel al Rusiei au oferit un spectacol de-a dreptul jenant, adoptand - in imposibilitatea de a se pune de acord asupra unui plan fezabil pentru incetarea focului pe cele doua fronturi israeliene - o declaratie de circumstanta, fara nici o putere si fara nici o valoare, o declaratie in care explicau cat de bine ar fi daca ar fi pace si solicitau beligerantilor sa depuna eforturi pentru normalizarea situatiei. Si totusi, inca de la acea data era stiut ca partile implicate exprimasera, fiecare, conditii ferme si absolut incompatibile. Era previzibil ca perpetuarea violentelor nu-i va face mai maleabili nici pe israelieni, nici pe capii militantilor din Gaza, nici pe Hassan Nasrallah, seful gherilei siite Hezbollah. Era logic sa se actioneze pentru stoparea imediata a conflictului si crearea unui climat adecvat negocierilor. Pentru ca, macar atat ar fi trebuit sa stie marii oameni cu marile lor minti si cu marile lor experiente, sub bombe si printre gloante nu se poate negocia. Marile puteri au plecat fiecare la casa ei si au continuat tiruri incrucisate de declaratii, fara a lua nici o masura concreta. Au urmat reuniuni dupa reuniuni ale Consiliului de Securitate al ONU, cu declaratii, avertismente, apeluri si puneri in garda. E criticat Israelul pentru ca ucide civili si distruge, intr-un ritm cu adevarat de secol 21, o tara care abia si-a pansat ranile unui razboi civil de 15 ani. E acuzat Guvernul de la Beirut, pentru ca actioneaza in directia dezarmarii Hezbollah. E acuzata Siria ca inarmeaza aceste gherile. E acuzat Iranul ca le sprijina. Si totul se incheie, invariabil, prin anuntarea unei viitoare reuniuni si un consens general privind necesitatea ajungerii la un consens general. De o tenacitate care, daca ar fi fost canalizata intr-un scop util ar fi fost demna de toata invidia, SUA au reusit sa blocheze orice tentativa de stabilire a unor masuri obligatorii pentru incetarea focului si orice propunere de condamnare oficiala a Israelului. Omniprezenta, neobosita si neinfricata, Condoleezza Rice, seful diplomatiei americane, s-a deplasat, ea insasi, in zona de conflict, dupa ce isi amanase vizita de doua ori. A venit, a discutat (cu iraelienii, cu libanezii si cu palestinieni) si a plecat. A urmat marea si hipermediatizata reuniune de la Roma, unde ministri de Externe din 15 tari si reprezentanti a trei organisme internationale au vanat vant o zi intreaga, in timp ce patru observatori ai fortelor ONU din Liban erau ucisi intr-un raid al aviatiei israeliene. Conferinta pentru Liban s-a incheiat fara un document final in care sa se propuna o solutie concreta. Si de aceasta data, Rice a reusit sa-si impuna ciudatul punct de vedere conform caruia o pace pripita ar fi o mare greseala. La Kuala Lampur, Condoleezza a sustinut, pe langa aceeasi teorie, si un minirecital de pian. Si asa, pe muzica de Bhrams, a promis ea, ca sa se stie: "Sa fie clar, ma voi intoarce in Orientul Mijlociu. Problema este cand va fi momentul potrivit." Chiar asa, cand va fi momentul potrivit? Cand tot sudul Libanului va fi la pamant? Cand Guvernul de la Beirut isi va pierde rabdarea si-si va apara teritoriul? Cand Siria nu se va mai simti in siguranta si va actiona pentru a preveni o invazie terestra? Cand orasele din nordul Israelului nu vor mai fi orase, ci campuri de ruine? Sau, poate, cand Libanul va deveni un nou Irak, in care nu mai sunt vizate armele lui Saddam, ci bunkerul lui Nasrallah? Probabil se mai gandeste. Si in timp ce Condoleezza se gandea pe teren, seful ei direct, George W.Bush, lupta pentru aceeasi cauza din pridvorul Casei Albe. In urma cu doua zile, presedintele american ii explica omologului sau din celalalt capat al axei Washington-Londra-Bucuresti, insusi autorul acestui concept, Traian Basescu, presedintele Romaniei, ca SUA doresc "o pace durabila, nu una falsa", deci, nu se grabesc. Interlocutorul sau i-a promis sustinere, in continuare, si in Irak si in Afganistan si in Liban, daca asa se decide. Si abia pleca Traianul... si George ii si deschise usa lui Tony. Tony Blair. Sa stea ei de vorba, cu maturitate, cu seriozitate, cu profesionalism, sa mai analizeze o propunere de proiect de plan. Si in final, sa decida (prin consens) unde ar fi mai bine sa fie Irakul doi - in Liban, sau in Iran.
Despre autor:
