peste umorile rauvoitoare ale celor care cauta cu lupa indicii incriminatoare ale colaborationismului lui Noica, e cazul sa ne intrebam ce aflam de fapt din aceste documente aflate in arhiva CNSAS-ului. Lapidar vorbind, din ele aflam doua lucru
peste umorile rauvoitoare ale celor care cauta cu lupa indicii incriminatoare ale colaborationismului lui Noica, e cazul sa ne intrebam ce aflam de fapt din aceste documente aflate in arhiva CNSAS-ului. Lapidar vorbind, din ele aflam doua lucruri: mai intii, cum anume proceda Securitatea in privinta oamenilor pe care ii avea in supraveghere; in al doilea rind, aflam tactica prin care Noica incerca sa faca fata presiunilor la care era supus. Sa le luam pe rind.
1) Procedeul Securitatii. Daca refuzai sa fii recrutat si preschimbat in informator, Securitatea recurgea la metoda supravegherii tale. Erai urmarit indeaproape, interceptarile telefonice si inregistrarile clandestine avind rostul de a scoate la iveala cit mai multe detalii compromitatoare legate de viata ta. Cind astfel de amanunte ieseau la lumina, erai chemat la Securitate si erai supus unui discret santaj psihologic, al carui scop era pina la urma semnarea unui angajament. Cind amanuntele compromitatoare lipseau sau cind refuzai pur si simplu sa intri in rindul informatorilor, mai raminea solutia contactarii periodice. Erai chemat periodic la sediu si, sub pretextul unei discutii libere si curtenitoare, ti se dadea de inteles ca se stie totul despre tine. In realitate, nu se stia totul, dar tu trebuia sa fii incredintat ca asa stau lucrurile. Treptat, incepeai sa traiesti cu senzatia unei vieti petrecute intr-un univers inchis si etans, in al carui perimetru nimic nu putea sa fie ascuns. Si, de vreme ce se stia totul, marturisile tale, facute in timpul unei discutii inofensive si spontane, isi pierdeau profilul vinovat al unor dezvaluiri silite. Caci daca totul se stia, spusele tale oricum nu mai puteau adauga nimic nou la ceea ce deja se stia. Si astfel, marturisirile incetau sa fie marturisiri, devenind in schimb un fel de constatari inofensive ale unor lucruri arhicunoscute. In felul acesta, simtamintul apasator al celui care stia ca din partea lui se asteapta divulgari si denunturi era atenuat de convingerea ca de fapt actul divulgarii nu mai are obiect. Atmosfera aceasta de sterilizare morala a spovedaniei si de punere a oricarei afirmatii sub semnul inocent al unei discutii amicale a fost principalul cosmar de care au avut parte toti cei care au fost urmariti de Securitate. Aproape nici unul dintre fostii detinuti politici nu a scapat de acest tratament. "Contactarea", caci acesta e termenul tehnic folosit pentru discutiile confidentiale, a fost modul nonviolent de influentare, intimidare si neutralizare psihica a celor in care Securitatea vedea niste potentiali dusmani sau, dimpotriva, niste virtuali aliati.
Trebuie spus ca nimeni nu se putea sustrage chemarilor sau invitatiilor la sediile Securitatii. Refuzul de a da curs acestor invitatii ar fi fost interpretat ca un gest de fronda sau de ostilitate fata de regim, represaliile urmind de la sine. Asadar, "contactarile" nu insemnau in ele insele o forma de colaborare cu Securitatea.
In ochii securistilor, cazul lui Noica a prezentat interes nu atit din cauza recalcitrantei lui - Noica nu a fost un disident politic - , ci gratie influentei pe care Noica o avea in tara si in exilul romanesc. In fond, ceea ce Securitatii i-a lipsit mereu a fost prestigiul unor oameni de al caror cuvint sa poata face uz in folos propriu.
Securistilor le-au lipsit ambasadorii, le-a lipsit credibilitatea, le-a lipsit acea incredere pe care un om cu reputatie o stirneste spontan in jurul numelui sau. Iar renumele lui Noica era chiar pirghia de care aveau nevoie pentru a ajunge acolo unde ei singuri nu ar fi putut accede: la romanii din exil si la intelectualii nepervertiti din Romania. Pe scurt, ceea ce securistii asteptau de la Noica era o atitudine activa de obedienta ideologica al carei efect sa se rasfringa asupra opticii pe care intelectualii romani o aveau despre regimul din Romania. "Daca il convingem pe Noica ca in Romania e bine, atunci Noica, la rindul lui, ii va convinge pe Monica Lovinescu, Virgil Ierunca sau Eugen Ionescu ca in tara lucrurile merg pe fagasul cel bun", aceasta era inferenta propagandistica din mintea securistilor. In ochii lor, Noica putea juca rolul agentului de influenta inzestrat cu o reputatie mult prea solida pentru a nu putea imblinzi reticentele intelectualilor din Occident. Paradoxul este ca, in timp ce Noica era privit de securisti ca un legionar reeducabil, Noica ii privea pe securisti ca pe niste fiinte cu putinta de manipulat pe latura patriotismului cultural. Sub unghiul acestei diferente de optica s-a desfasurat dialogul lui Noica cu angajatii Securitatii.2) Tactica lui Noica. Daca e sa definesti pe scurt modul in care Noica a tinut piept incercarilor de racolare din partea Securitatii, expresia cea mai cuvenita ar fi cea de "tactica concesiilor minime". Noica era prea destept si prea patit ca sa nu stie ca, printr-o respingere totala si obstinata a oricarei forme de intelegere cu ofiterii Securitatii, ar fi pierdut singurul lucru la care tinea mai presus de orice: posibilitatea de a-si publica cartile. Noica s-a numarat printre acei intelectuali in al caror suflet a existat convingerea perpetua ca, in materie de cultura romana, ei au o misiune de indeplinit. Iar intruchiparea concreta a acestei convingeri a imbracat, in cazul lui Noica, forma cartilor sale. A crezut in ele si a trait tot timpul cu gindul la scrierea lor. Lor le-a subordonat totul si tot lor le-a datorat singurul punct vulnerabil al fiintei sale: teama de nu apuca sa termine ceea ce isi propusese sa scrie.

Adevarul

Sursa: Adevarul



Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.