• Interviu in exclusivitate cu reputatul istoric si publicist Mihai Pelin

Mihai Pelin s-a nascut la 25 august 1940, la Cernauti.
Absolvent al Facultatii de Filosofie din Bucuresti. Fost membru al Uniunii Scriitorilor, la care a renuntat in iulie 2005, deoarece institutia se afla intr-o vadita stare de agonie. Ziarist.
A facut parte din redactiile urmatoarelor publicatii: Scanteia Tineretului, Ramuri, Tribuna Romaniei, Flacara, Revistele pentru strainatate, Baricada, Expres Magazin, Independent, The Romanian Review etc.
A publicat volumele: Redactori si pianisti (1967); Inaderenta (1968); Miorita nu s-a nascut langa stele (1973); Caderea Plevnei (1977); Sa pierduta pe mare (1983); Speranta (1984); Requiem pentru Conventia de la Geneva (ed. I - 1988, Venetia; ed. II - 1996, Bucuresti); Epistolarul infernului (1993); Sionisti sub ancheta (1993); Legenda si adevar (1994); Culisele spionajului romanesc (1997); Miza razboiului (1998); Operatiunile Melita si Eterul, Istoria Europei Libere prin documente de securitate (1999); Artur - Dosarul Ion Caraion (2001); Iluziile lui Iuliu Maniu (2 vol, 2001-2002); Opisul emigratiei politice (2002); Genii si analfabeti (2002); Un veac de spionaj, contraspionaj si politie politica (2003); Italieni, va ordon, treceti Prutul (2003); SIE & SRI - Trecutul nu se prescrie (2004); Deceniul prabusirilor 1940-1950, Vietile pictorilor, sculptorilor si arhitectilor romani intre legionari si stalinisti (2005); Diplomatie de razboi, Romania-Italia 1939-1945 (2005); Raidul escadrei tradate (2005); Marele rapt regal (2006).

Luni, 29 mai, Ambasada Italiei la Bucuresti a gazduit ceremonia decernarii Ordinului Stelei Solidaritatii Italiene in grad de comandor (commendatore) reputatului publicist si istoric al lumii moderne, Mihai Pelin. Decorarea domniei sale se datoreaza initiativei fostului ambasador al Italiei la Bucuresti, Stefano Ronca, a carui propunere a fost insusita, prin semnarea decretului, la 7 ianuarie 2006, de catre presedintele Carlo Azeglio Ciampi. Distinctia si titlul i-au fost atribuite pentru publicarea a doua volume de o mare importanta documentara si istorica referitoare la relatiile romano-italiene: "Italieni, va ordon, treceti Prutul" si "Diplomatie de razboi (1939-1945)".

- Preocuparea dumneavoastra pentru relatiile istorice romano - italiene s-a concretizat in numeroasele scrieri, articole si volume, ca rezultat al unor indelungi ani de cercetari in Arhivele Militare din Romania si nu numai. Cum a inceput aceasta pasionanta cercetare a relatiilor romano-italiene din perioada celui de-al doilea razboi mondial?
- In 1986 am plecat in Italia la invitatia unei fundatii de la Milano de a colabora la elaborarea unor studii istorice. In prealabil, studiasem in arhivele militare romanesti documentele referitoare la situatia militarilor italieni surprinsi de caderea lui Mussolini la Bucuresti si la conditia existentei in Romania, timp de aproape un an, a doua legatii peninsulare: una ramasa credincioasa regelui si autoritatilor din sudul Italiei si alta infiintata ad hoc de Republica de la Salo. O activitate pasionanta care m-a dus la descoperiri de mare semnificatie atat pentru romani, cat si pentru italieni. Atunci cand o mare natiune iti cade la inima, trebuie neaparat sa faci ceva pentru ea. Intr-o asemenea situatie nu se poate vorbi de iubire platonica, mai ales cand o natiune sau alta te indatoreaza pana peste urechi, cum mi s-a intamplat mie insumi, in '40, cand germanii m-au scos de sub ocupatia sovietica instalata la Cernauti, in Bucovina de Nord, unde abia ma nascusem. Pentru ei am scris prima mea carte referitoare la problematica prizonierilor de razboi, Requiem pentru Conventia de la Geneva, aparuta in 1988, la Milano. Si cred ca m-am achitat de o datorie. In primii ani '80, cand am ajuns sa cunosc prin intermediul arhivelor militare de la Bucuresti nenorocirile traversate de militarii italieni in Romania din anii razboiului, nu datoram Italiei nimic. Numai incepand din 1986, traind intre hotarele ei, m-am simtit obligat s-o tratez cu o fireasca recunostinta: veneam din Romania lui Ceausescu si abia acolo, la Venetia si Milano, incercam pentru prima data senzatia ca respir si ma misc intr-un stat normal. Normal din toate punctele de vedere, pornind de la porumbeii din magnificul peisaj venetian si pana la armele scurte ale carabinierilor desfasurati intr-un baraj antitero la nord de Treviso.
In perioada 1987-1992 am editat la Venetia trei volume masive de reconstituiri si documente civile si militare din anii participarii Romaniei la cel de-al doilea razboi mondial si am colaborat cu serviciul specializat al Crucii Rosii Germane (Suchdienst) pentru lamurirea destinului a circa 1.600 de militari germani capturati de Armata Romana in toamna lui 1944 si confiscati abuziv de sovietici.

- Cine v-a sprijinit pe parcursul cercetarilor? La ce foruri ati apelat pentru vasta munca de documentare?
- La Milano am intrat in contact cu asociatiile fostilor prizonieri italieni si cu Claudio Sommaruga, cercetator al episoadelor triste traversate de compatriotii sai in anii razboiului mondial. Apoi cu colonelul Sergio Pelagalli, in prezent profesor la Scuola Militare dell’ Esercito din Milano. De asemenea, am colaborat indeaproape cu ziaristul Lino Pellegrini, prezent in Romania in 1941, cand Corpul Expeditionar Italian in Rusia a intrat in lupta. Astfel am reusit sa public in cotidianul Il Giornale mai multe articole care au ajutat, si ele, la revelarea adevarului istoric privind prizonierii de razboi italieni internati in Romania pana in martie 1945 cand au fost confiscati de armata sovietica, impotriva vointei autoritatilor romanesti. La Biblioteca Sormani si in fondurile documentare ale Universitatii de stat de la Milano am facut cercetari privind modul in care romanii au fost vazuti de Italia in acea vreme.

- Si totusi, cum s-au nascut cele mai recente carti ale dumneavoastra, atat de apreciate de istoriografia italiana si europeana, cat si de publicul larg?
Procesul elaborarii celor mai recente carti ale mele a fost unul lung si laborios. La baza lor stau si cele cinci volume ale Cartii Albe a Securitatii referitoare la perioada 1944-1978. Mai calatorisem si pana atunci prin strainatate, si prin Orient, si prin Occident, dar niciodata nu am trait un sentiment mai acut de reconfortare a inimii si a spiritului decat in Italia. Din acest sentiment de recunostinta s-a nascut si cartea Italieni, va ordon, treceti Prutul Am incercat sa combin, in cuprinderea ei, rezultatele cercetarilor mele din arhivele civile si militare din Romania cu marturiile italienilor trecuti prin infernul razboiului si al prizonieratului si cu literatura exacta si seaca a celor ce s-au ocupat de Italia acestui subiect. In cele mai multe cazuri, confirmandu-se reciproc, sursele se si completeaza! Numai in raport cu unele situatii, destul de rare, datele din arhivele romanesti contrazic memorialistica si literatura istorica a italienilor. Nu din alte motive, ci doar datorita faptului ca, orice s-ar spune, memoria umana a fost si ramane o materie deosebit de friabila, iar cei care nu au trait epoca nu o pot reconstitui in toate nuantele ei. Sper ca aceasta carte sa aduca o oarecare lumina intr-un domeniu in care istoriografia italiana ramane frecvent confuza, derutata de diverse marturii care se bat cap in cap. De exemplu, capitanul de fregata Giovanni Ciccolo, care se imprietenise cu rusii, combinand impreuna cu el fel de fel de facilitati, nu putea impartasi aceleasi pareri cu locotenentul Renato Cepparo, care se simte si azi tras pe sfoara si in cele din urma tradat de Legatia Italiei de la Bucuresti. Comentand asemenea discrepante si contradictii, nu am uzat decat de argumente dictate de bunul simt. Numai istoricii italieni, totusi, ar fi in masura sa emita verdicte finale intr-o chestiune atat de spinoasa.
Volumul "Italieni, va ordon, treceti Prutul" este o reconstituire a participarii celor doua tari la razboi si a ceea ce s-a intamplat pe teritoriul romanesc dupa ce ARMIR (Armata Italiana din Rusia) s-a retras din ostilitati. "Diplomatie de razboi (1939-1945)" reprezinta o antologie de texte memorialistice ale diplomatilor italieni acreditati, in timpul razboiului, in Romania. Referindu-ma la "Diplomatie de razboi (1939-1945)", constat ca la urma urmelor, ansamblul memorialistic pe care il prezentam cititorilor dovedeste ca Romania, intr-o perioada tulbure si deosebit de periculoasa a istoriei sale, a avut prieteni importanti si devotati printre italieni. In amintirile lor, acestia nu ne-au privit de sus, nu s-au intrecut in a ne da lectii si, chiar atunci cand au inteles mai putin din ceea ce se intampla in aceasta tara, ne-au tratat cu obiectivitate si nu o data cu o stenica compasiune. Daca Europa postbelica ar fi fost guvernata de un regim de normalitate, viitorul imediat al relatiilor italo-romane, din ultimii ani '40 si din anii '50, ar fi beneficiat de o platforma de decolare optima.

- Ce alte lucrari asteapta sa vada lumina tiparului?
- Recent, am reconstituit si un moment delicat din existenta Legatiei Italiei la Bucuresti in perioada instaurarii regimului comunist, in cartea Legatia italiana sub asediu, aflata, deocamdata, in manuscris si pe care am oferit-o spre lectura Excelentei Sale domnului Daniele Mancini, ambasadorul Italiei la Bucuresti. In prezent, pregatesc o reconstituire a itinerarelor unor ziaristi italieni de marca in Romania in anii razboiului, insotita de o antologie a articolelor acestora cu valoare documentara.

- Cu ce sentiment ati receptat aceasta recunoastere, la cel mai inalt nivel, a meritelor dumneavoastra?
- As vrea sa amintesc aici un moment de mare bucurie, poate la fel de mare ca si acela pe care il incerc acum. Cu cativa ani in urma am reusit sa obtin de la guvernul roman decorarea post-mortem cu ordinul Steaua Romaniei in grad de cavaler, a medicului militar italian Enrico Reginato. In 1942-'43, el insusi prizonier, Enrico Reginato a salvat de la moarte sute de militari romani, italieni si germani in lagarul sovietic de prizonieri de la Oranki. Repet, atunci cand o mare natiune iti cade la inima, trebuie neaparat sa faci ceva pentru ea. Un gest care niciodata nu va recompensa tot ceea ce Italia mi-a oferit, dar pe care l-am simtit si trait profund.

"Atunci cand o mare natiune iti cade la inima, trebuie neaparat sa faci ceva pentru ea. Intr-o asemenea situatie nu se poate vorbi de iubire platonica, mai ales cand o natiune sau alta te indatoreaza pana peste urechi, cum mi s-a intamplat mie insumi. (...) Numai incepand din 1986, traind intre hotarele ei, m-am simtit obligat s-o tratez cu o fireasca recunostinta: veneam din Romania lui Ceausescu si abia acolo, la Venetia si Milano, incercam pentru prima data senzatia ca respir si ma misc intr-un stat normal." (Mihai Pelin)