Biblioteca - tezaur si centru de cercetare

Au trecut doua saptamani de la Sarbatoarea de Paste. Socotind ca "credinta este implinirea ratiunii", Sf. Grigorie de Nazianz scria ca Hristos "isi pune viata, dar are putere sa o ia iarasi... moare, dar da viata si desfiinteaza moarte prin moarte". Si totusi, doar auzind, apostolul Toma nu a crezut, dorind sa vada urmele cuielor si sa-I pipaie coasta. Ce semnificatii se pot desprinde din experienta acestui Apostol?
Pentru mine, un ins, care cum zicea candva Daniil Andrean Panonianul, "a lins putintel pe dinafara" literatura veche, "cazul" apostolului Toma ar putea declansa o discutie si o investigatie despre ceea ce mentalistii numesc "limita". Ar fi foarte mult material pentru o asemenea dezbatere, care ar arata, pana la urma, cat de permeabila era pe atunci, si nu numai, limita dintre firesc si suprafiresc, fiindca "necredinta" lui Toma tine de acceptarea miraculosului, iar mentalul oamenilor din vechime accepta acest lucru. Cum ne spune Scriptura, nu numai Toma nu a crezut pentru moment. Am sa citesc din Evanghelia Sf. Marcu: "si ei auzind ca este viu si ca a fost vazut de ea, n-au crezut. Dupa aceea S-a aratat in alt chip, la doi dintre ei care mergeau la o tarina si aceia, mergand au vestit celorlalti, dar pe ei nu i-au crezut." N-as zice ca este vorba de necredinta, ci de aceasta acceptare a miraculosului. Nu cred ca Toma avea acea incarcatura de filosofie cu care, mai tarziu, l-au "primit" grecii pe Sf. Ap. Pavel, fiindca l-au primit cu pietre si l-au obligat sa-si puna stiinta la lucru si sa inventeze "pneuma". Toma a vrut sa vada.
Nu este si o anume drama a neputintei de a crede?
Ba da, pana la un punct. Cum stim, Iisus cel inviat l-a convins destul de repede si i-a zis: "Adu degetul tau si vezi mainile Mele si adu mana ta si o pune in coasta Mea si nu fii necredincios, ci credincios". A raspuns Toma si I-a zis: "Domnul meu si Dumnezeul meu!" Iisus i-a zis: "Pentru ca M-ai vazut, ai crezut. Fericiti cei ce nu au vazut si au crezut". E o incheiere care pune accentul pe credinta ca pe un garant al adevarului, dar fapta lui Toma este una omeneasca: este atitudinea celui ce vrea sa stie cu adevarat ca s-a petrecut minunea. Pentru mine, cum ziceam, este o dovada limpede ca limita dintre firesc si suprafiresc era usor de trecut, altfel nu mi-as pute explica aparitia unei literaturi fastuoase, aceea a miracolelor, de care sunt pline textele pe care le citeau cei din vechime si despre care Calinescu spunea ca vreme de veacuri au fost nuvela si romanul cititorului roman.
Si care au patruns in mentalul romanesc foarte profund.
Dovada ca le-a primit este ca acest mental este la fel cu cel din alte parti ale lumii.
Cum s-a facut ca v-ati dedicat literaturii medievale, o optiune mai rar intalnita?
Raspunsul la aceasta intrebare ar putea sa sune ciudat. Dorinta s-a nascut in anii liceului, sub ochiul dascalului meu de limba romana de la Liceul Bratianu din Pitesti, care pe atunci nu se numea asa. Profesorul Aman m-a indrumat spre literatura veche si mi-a si spus ca pentru a o face ca lumea, trebuie sa fac slavistica. M-am inscris la sectia de slavistica a Facultatii de Filologie din Bucuresti.
Am urmat doctoratul cu teza consacrata lui Udriste Nasturel, aparuta in 1974 la Ed. Minerva.
La doctorat, prof. Pandele Olteanu, un invatat care era pentru o cercetare facuta cu acribie pana la istovire, m-a sfatuit sa adaug si o analiza a textelor, la care am renuntat cand a aparut monografia. M-am indreptat spre Nasturel singur si cred ca am reusit, cat am putut, sa acopar un spatiu gol din exegetica noastra, pentru ca acest carturar a facut aproape totul ca anii lui Matei Basarab, ilustrul sau cumnat, sezator pe tron, sa fie o fericita explozie culturala in spiritualitatea romaneasca in ceea ce priveste productia de carte, traducerea, copierea, constructia de lacasuri de cult s. a. Nu cred ca a existat program cultural al lui Matei Basarab care sa nu fi fost initiat si guvernat, mai pe fata, mai din taina, de Udriste Nasturel. Era un om care simtea Occidentul, un ortodox care a gasit acele deschideri care i-au permis sa traduca din latina in slavona acea faimoasa carte "Imitarea lui Hristos" a lui Thomas Kampis, asigurandu-i un destin nebanuit. Aceasta deschidere i-a permis sa poarte discutii cu un trimis al Romei, Rafael Levakovic, cu care a discutat posibilitatea unirii Bisericii Tarii Romanesti cu Biserica Romano-Catolica. A fost doar o discutie intre un mirean si un om al Bisericii, fara urmari.
Ati publicat apoi alte lucrari din care am sa amintesc doar "Cronicarii munteni", "Varlaam si Ioasaf. Istoria unei carti "Proza oratorica in literatura romana veche", pentru a ajunge la "Petru Movila. Un reper romanesc pentru europenizarea estului".
Petru Movila a fost mai mult decat fiul lui Simion Movila. A ajuns mitropolit al Kievului si nici nu stim cand s-a calugarit, el fiind intai un cavaler. Pentru mine a fost o demonstratie a acelei permisivitati a limitei, pentru ca a trecut de la "bellatores" la "oratores". El este cel care a europenizat Estul slav, a dus acolo scoala construita dupa principii apusene, nu doar ca limba - a introdus ca obligativitate latina -, ci si ca program de studiu.
A fost un adevarat reformator.
Fara indoiala. A impus in scolile pe care le-a fondat, sau in cele pe care le-a gasit si pe care le-a remodelat, programul de studii pus la punct de Conciliul Tridentin, care prevedea studierea profunda a literaturii clasicilor latini.
Ajungem la "Recitind literatura romana veche", lucrare in trei volume. De ce?
Am simtit nevoia ca eu, sau altcineva din generatia mea, sa reciteasca aceasta literatura la sfarsit de secol XX, cu instrumentele pe care stiinta literaturii nu le-a pus la dispozitie. In textele noastre vechi sunt comori inca nedeslusite, care pe orice specialist l-ar bucura fiindca sunt extrem de disciplinate retoric, retorica fiind stiinta, sau arta daca vreti, care a guvernat compunerea textelor din toata Antichitatea si Evul Mediu. Chiar si poezia era construita dupa regulile retoricii, poetica fiind o descoperire mai tarzie. Cei vechi o stiau foarte bine, nu au stiut-o specialisti care s-au aplecat asupra textelor. Daca acesti specialisti ar fi venit aici unde stam acum de vorba, la Biblioteca Academiei Romane, ar fi descoperit ca la Sectia manuscrise, cu numarul 72, se afla un codice slav, copiat probabil in Serbia, dar retranscris de cateva ori pe pamant romanesc. Aici se gasesc trei tratate, sau chiar mai mult - unul de retorica "Despre figuri", unul de logica (de dialectica) si doua carti de gramatica. Daca le adunam obtinem disciplinele trivium-ului: gramatica, retorica si dialectica. Prin urmare se facea carte serioasa la noi.
Asta in manastiri.
Manastirile pregateau carturari si pentru nevoile proprii si pentru curte.
Asa ati ajuns, inevitabil cumva, sa studiati si istoria mentalitatilor.
Eu am avut norocul sa citesc toate cartile lui Al. Dutu, un mare cunoscator si utilizator al instrumentelor mentalistilor. Pornind de aici, m-am indreptat spre mentalistii francezi si am incercat sa le patrund, cat am putut, gandul si chipul de a vedea istoria. Am inteles ca orice fel de document reprezinta o sursa, numai sa fie citita serios. Mi-am reluat fisele, le-am reasezat si le-am interpretat din unghiurile pe care ziceam eu ca le-am inteles.
Baza documentara este literatura.
In primul rand, dar nu numai. Si hrisoavele si toate documentele. Am cutezat sa caut putin in spatiul istoricilor, cerandu-mi iertare pentru inadvertentele posibile, dar aceste unelte mi-au fost absolut necesare. Fara indoiala ca mi-a placut sa scot in evidenta si virtutile literare ale textelor.
Asa ati publicat "Noi despre ceilalti. Fals tratat de imagologie", "Istoria blestemului", "Voievodul dincolo de sala tronului". Acum chiar a aparut lucrarea "Lege si faradelege in lumea romaneasca veche". Despre ce este vorba?
E o incercare de cercetare a marginalilor.
Adica?
Pentru mine, marginali sunt cei care faceau un fel de "balet" in afara legii - hotii, banditii, femeile cu moravuri usoare si toti ceilalti. Daca va uitati la sumar, vedeti ca titlurile celor trei mari sectiuni sunt porunci din Vechiul Testament: Sa nu furi, sa nu ucizi, sa nu fii desfranat. Deci este vorba despre marginali si despre violenta, unite prin destule fire cu cartea despre viata privata a voievozilor.
Deunazi corectati o alta carte. Despre ce este vorba?
E o carte despre grupul femeilor singure, in negru, a vaduvelor, un grup important in societatea de atunci si mai putin luat in seama. Si asta nu numai la noi. M-am uitat in niste statistici din Evul mediu european si am vazut ca in Germania, in veacul al XVI-lea, femeile casatorite reprezentau cam 38-47%. La noi, vaduvele constituiau o categorie insemnata numeric si din punct de vedere al faptelor, care se cuvin a fi cercetate, prin urmare.
Aplecandu-va cu atata osardie asupra acestor texte din perspective contemporane, ati putea spune ca Ecclesiastul ca nimic nu este nou sub soare?
Da, fara indoiala. Cel putin eu sunt din ce in ce mai convins de adevarul celor spuse de Ecclesiast. Uneori ma si distram in sinea mea cand se vorbea de schimbarea mentalitatii. O mentalitate se schimba foarte, foarte greu. Nu cred ca romanii au renuntat, la nivel mental, la deprinderile care au inceput sa se aseze cam acolo, de prin 1830 incoace. Experientele de acum vor fi, categoric, filtrate, sistematizate si mentalul va retine candva ceea ce este esential.
Sunteti si profesor. Cum privesc studentii aceasta disciplina?
Ma pot lauda ca sunt cativa copii in sufletul carora am reusit sa sadesc iubirea pentru scrisul vechi. Taina este aceea de a consuma din timpul tau impreuna cu ei. Noi ne intalnim o data la doua saptamani, lunea la ora 17.00 si va destainui un secret al nostru - am cazut din ce in ce mai mult, eu mai putin, pe panta antropologiei culturale. Nu pentru ca este la moda, ci pentru ca ne ajuta sa deslusim lucruri noi. E al saptelea an de cand am deschis o scoala de vara la Manastirea Cozia, intre 21-31 august. Prea Cucernicul Staret, Parintele Profesor Vartolomeu, ne gazduieste si ne asigura accesul la biblioteca Manastirii, unde este un fond de carte veche. Aceste zile de baie spirituala inseamna pentru ei foarte mult. Asa mi-am ales masteranzii si doctoranzii. Tinerii trebuie sa vada ca o parte din dragostea pentru textele vechi se rasfrange si asupra lor, altfel nu vin si se indreapta spre alte spatii. Ma pot lauda ca am gasit ecou in sufletele catorva. Sunt si cateva carti scrise de ei, de pilda, una despre imaginea mortii facuta de Cristina Dobre.
Cum se simte un specialist cum sunteti atunci cand iese din aceasta lume miraculoasa a cartilor vechi si mai noi?
Prefer sa raman intre ele.
Sa inteleg ca functia de director al Bibliotecii Academiei Romane, ocupata prin concurs, este un fel de dar?
Da, desi conjuncturalul nu trebuie dispretuit niciodata, cum spun mentalistii. E o intamplare pe care o asez printre cele fericite din viata mea si sper ca aceasta fericire sa se coboare si asupra institutiei.
In aceasta functie sunteti confruntat cu probleme de stricta actualitate.
Sunt inca intr-o etapa de cunoastere, pe care n-am transformat-o intr-una de contemplare inactiva. Am si revenit in spatiul vechi, intr-o sala de lectura moderna, cu toate instrumentele necesare unei cercetari fructuoase. Fiecare loc de lectura are, de pilda, o priza la care cititorul isi poate conecta un laptop.
Informatizarea Bibliotecii este un proces in plina desfasurare. Modernizarea presupune, cum stim, mai mult si apar probleme. Cum le rezolvati?
Impreuna cu colegii mei incercam sa construim o strategie pentru urmatorii zece ani, cel putin. Ideile vor fi concretizate in puncte ale acestei strategii de niste parteneri din tara. Din aceasta strategie vom extrage o alta pe trei ani cu principalele obiective.
Concret, care sunt aceste obiective?
Continuarea informatizarii, trecerea la digitalizare, la transpunerea textelor pe suport electronic. Aici este o ierarhie de care suntem obligati sa tinem seama si in primul rand trebuie sa intre in aceasta operatie periodicele, pentru ca asa cum arata acum nu mai pot fi consultate. Urmeaza manuscrisele si, incet, incet toate vor fi puse pe suport electronic. Un alt program vizeaza participarea la accesarea fondurilor de aderare, structurale. Am gandit si infiintarea unui consortiu pentru un program provizoriu numit Cyberbiblioteca, program ce va inscrie Biblioteca Academiei Romane intre institutiile importante ale Europei, adica acolo unde ii este locul.
Va ganditi la un acces mai mare al cititorilor?
Eu vad acest acces din ce in ce mai larg pentru ca aceasta Biblioteca trebuie sa fie deschisa. Este o biblioteca de cercetare si ar trebui sa fie deschisa unui cerc din ce in ce mai larg. Ma gandesc sa-l corelam cu schema de la Bologna, iar masteranzii si doctoranzii trebuie sa fie cititorii nostri.
Aveti in vedere si organizarea unor manifestari ale Bibliotecii, in afara celor ale Academiei?
Da, m-am gandit la o serie de conferinte, care sa contribuie la realizarea unui ideal al meu ca Biblioteca Academiei Romane sa fie si un centru de cercetare. In primul rand, biblioteconomica si cred ca avem forte pentru asa ceva. Pentru aceasta ma mai gandesc si la o revista proprie, care sa adaposteasca aceste cercetari. Prin oamenii ei, Biblioteca Academiei Romane trebuie sa mearga pe caile pe care pasesc cele similare din strainatate ca profil si ca prestigiu. Pentru ca, oricum am privi lucrurile, istoria bibliotecilor romanesti este data, in primul rand, de aceasta institutie.
Pentru carturarul si cercetatorul care sunteti, aceasta functie este o povara?
Mi-aduc aminte de vechile mele deprinderi. In destulele insarcinari pe care le-am avut de-a lungul timpului m-am invatat sa lucrez pe coltul mesei. Asa voi face si aici, dar acum am cartile aproape. M-a ajutat foarte mult faptul ca am intrat aici intr-o casa de prieteni, multi de odinioara, altii de acum.
Cum ganditi rolul Bibliotecii pentru intelectualii romani?
Ea trebuie sa fie exact ce trebuie sa fie - principalul sprijin in propensiunea lor spirituala si a acestui neam.

---

Despre autor: