Meseria de cititorOglinda febrila

Oare mimez tristetea? Si ce sa fac cu ea? Cu tristetea asta? Si de ce-as fi trist? Am, posed o viata normala, analizele au iesit bine - sunt un bolnav cronic, cu insuficienta respiratorie, cu tot felul de rinite si sinuzite, cu sforaieli naucitoare - , o stare sociala stabila am, o sotie iubitoare si pe care o iubesc am, de asemenea, de ce sa ma plang? Raul secolului? Merde, cum s-ar zice pi frantuzasti. De vazut, vazui ceva din lumea asta inconjuratoare, probai satisfactia unor tiparituri, chiar a unei mici cote de scandal si nu numai - sunt pe deplin constient ca nu sunt nici cel mai bun, nici cel mai prost exponent al generatiei mele, ma aflu undeva la centura tropicala a unei imaginare linii de mijloc - , am un serviciu bun, modest platit dar asta-i situatia bugetarilor, traiesc relativ bine, imi traiesc si parintii, multumesc, si ai dumneavoastra, si vreau sa nu stau in marginea limbii romane (am cunoscuti care spun despre mine ca as fi cel mai bun stilist al generatiei!). De ce-as fi trist? Si totusi...
Sa treci de cincizeci de ani si sa ai acum satisfactiile pe care ar fi trebuit sa le incerci la douazeci si cinci, hai treizeci. O masina performanta, vacante tihnite, nu neaparat pe Coasta de Azur, undeva confortabil si unde sa curga Timpul lenes si cu mici satisfactii cultural-turistice, un serviciu la care sa te duci cu placere, un colectiv de colegi in stare sa nu fie capabil de rautati gratuite, de invidii inutile si de barfe ordinare, o folosire a loisir-ului calma si cu folos, - lecturi calde, spectacole deconectante, vizite fructuoase nu doar inecate in betii haotice - discutii mladioase, informatii la prima mana, parinti in viata, in care sa ai incredere ca in niste frati mai mari si care sa se dovedeasca in continuare capabili sa te mai povatuiasca, atunci cand le-o ceri sau cand e cazul.
Idealuri strambe, mici-pitici si de consum curent? Fireste, astazi copiii au altceva in cap, discoteci, masini cat mai bengoase, iesiri, bani, computere. Sa fie asta un soi de viata mai putin scunda decat a noastra?
***
Am dat afara pisicul, obraznicul naibii, si acum mi-e mila. Alerg sa-l aduc inapoi in casa.
***
Ce orgolii pisicesti, mata afurisita! Miorlaie si nu vrea sa vina, se ascunde printre lemnele astora de jos, fasaie cand il ating! Hai sictir, zaci acolo, la frig, daca o faci pe nebunul! I-am dat un plic cu carnita de vitel si tot face nazuri. Nu cumva sufar din pricina lui si nu accept ca am fost un bou?
***
Muchelefi si spudaxiti, eleganti, spilcuiti si scoliti, adicatelea. Din Filimon, care intre boieri si ciocoi cica nu vede personaje si categorii sociale, ci principii morale. Interesant si destul de banal. Heliade zicea ca romanul se naste "boieribil". Frumos, de altfel!
***
Mutre intepenite intr-un facies constipat.
***
Proust, ce nemernic! Ia te uita: secreta valuri de azur; tapiterii de sticla; duritate nebiruita; inghirlandeaza un botau rococo; (clopotnita) coapta ca un cozonac, cu solzi si picuri lipiciosi de soare; apusul de soare din Auge (...) este lipsit de caracter, insignifiant. Si, in general, ce de culori, ce de determinari, ce stil! Langa Balbec, apusul e rosu si auriu, buchetele sunt albastre si roz, cerul e presarat cu nenumarate petale galbene si trandafirii, golful e de opal, plajele aurii si blonde. In tinerete, literatura lui Proust mi se parea, pardon, o labareala. Acum, citit liber, nu pentru examen, fara criticii care ti-l dau la pachet, in celofan, este un mare romancier. Balzac pe dos, ce mai!
***
Pisicul tot nu vrea sa vina in casa, degeaba il ademenesc cu pachetul de vitel.
***
E ora cinci si sunt treaz. Ieri a fost duminica, m-am ciondanit cu ai mei din prostie, apoi mi-a parut rau. Pe seara, am fost la Mache si Anca unde am vazut doua filme frantuzesti, "36 Quai des Orfevres", un polar cu Daniel Auteuil si Gerard Depardieu si "Affaire Corse", o comedie spumoasa cu Jean Reno si Christian Clavier, cuplu bine cunoscut. Poante de vodevil, Caragiale, umor italienesc mai degraba. La finalul celui de-al doilea film, interventii cu iz de scuze politice.
***
Niste portrete, ceva: nea Cutare avea fata lunga, pometii proeminenti ca ai Arethei Franklin. Misuna viata pe carambul fetei lui usor palide, de parca ar fi suferit de ficat, Doamne fereste si apara! Avea o rautate in priviri amestecata cu o plictiseala de om harsait prin (de?) existenta, o cautatura verde, de brotac sau de fiere scuipata printre dinti. Se misca greoi, aducandu-si cu greutate picioarele pe acelasi plan, reusea un echilibru stingher, de halterofil sau de taran autentic, uscat si julit de portul cobilitei pe umeri si pe spinare. Vorbea tavlit, ca o muiere rea din proza lui Preda si deosebit de tare, de se auzea dintr-o parte in alta a strazii. Strada care functiona ca un sat in miniatura, cu magazinul lui de coloniale, cu cel de electrice, cu carciuma si hotelul aferente. Dincolo de parculet, alte magazine cu alti musterii favoriti, alt restaurant (de fapt alte restaurante, ca erau un birt mic, pe colt si unul cu terasa, mare, si cu gradina, mai incolo de "cuptorul de aur"), alta lume. Plus o biserica, de care apartineam cu totii. Care clopotea subtire la praznice si slujbe iar la marile sarbatori transmitea din interior printr-o instalatie electrica.
Ma imprietenisem cu preotul - inalt, barbos somptuos, imbracat mereu in negru, cu ochi ageri, vii, miscandu-se permanent de la tine in laturi, in decor - si vorbeam filosofie. M-am intrebat intotdeauna cum se face ca popii vorbesc splendid si-ti dau povete despre o viata pe care refuza s-o cunoasca. Sau sunt niste pacatosi convertiti? De fapt asta spune si chiar cere insusi Mantuitorul nostru, Iisus Hristos, o intelegere a deraierilor "cotidianitatii". Este mult mai important un rau care se caieste decat un bun ce merge in card, ca oaia. Cred ca astia sunt saracii cu duhul, cu sufletul, cu spiritul. Primii, nu secunzii, caci ei si-l afla ulterior si devin bogati.
***
Propuneri de nume pentru nea Cutare: Tone Stoica, Nicu Faramaru, Sande Bugabent.
***
Normalitatea este doar o chestie statistica, oameni buni. E o banalitate, dar e buna!
***
Si pe vremea noastra existau cenacluri, mai traiau mari profesori, te mai intalneai cu dansii, mai schimbai vreo vorba, vreo impresie, vreo carte. Era o atmosfera de lucru, desigur cam in gol, dar cu un scop: edificarea propriei personalitati (o fi prea pretentios spus!) si forjarea unei meserii, chiar aia de cititor, nu neaparat de scriitor. Cine credea ca va cadea oranduirea si, mai ales, cine credea ca se va lua totul de la zero?
***
Faceam naveta pe vremea aia si-mi dadeam seama de extrem de marele decalaj dintre sat si oras, de lipsa de orizont a elevilor, dar mai gaseam cativa - nu mai mult de trei, patru, cinci pe clasa - care judecau corect vremurile si aveau un proiect mental. Marea majoritate stia sa se invarta, sa se descurce, unul, seralist si bisnitar simplu, imi spunea ca si in padure se putea descurca, putea vorbi cu pomii, cu animalele, iesea la liziera vietii celei usoare.
In dimineata zilei de 22 decembrie 1989, la coltul Caii Victoriei cu ulita aia noua, care tot Dacia se numea, am fost deosebit de atent la chipurile celor ce veneau ordonat dinspre Calea Grivitei si strigau, doar strigau, nu te luau de pe trotuar, "veniti cu noi!", destul de tare si destul de apasat, ca o lozinca indelung exersata. Ei bine, nu recunosteam pe nimeni, parca alt popor se revarsa pe strazi, alte figuri, deloc incrancenate dar proaspete, inlocuind vechile mutre stereotipe de muncitori, functionari, tarani. Pareau ca nici nu te zaresc, se miscau ca niste automate, rumegau vorbele ca prin somn si paseau clar, drept, raspicat spre Piata Palatului.
Pentru prima data am realizat ca se schimbase mult si se schimbasera multe, daca nu totul. Imi dadeam seama ca nu mai apartin acestei lumi, ca nu mai pot fi primit in ea, ca nu mai am punti de legatura, cum se zice, peste care sa trec razand.
***
- Ce, nu aveti cer? Cata lipsa de bun gust, ce mitocanie!
***
Meseria de a trai, meseria de om si jumatate. Parcurs: viata in pantaloni scurti, meseria de a citi, de a iubi, de a fi prezent, educatia in culori si in instincte, conserve de egoism in sos picant. Dar meseria de a scrie, este oare altceva decat o lunga singuratate?

---

Despre autor: